VALORIFICREA UNUI LIMBAJ SPECIFIC

Eugen Barz e unul din cei 37 de preoti ortodocşi ai comunităţii românilor din zona Madrid. Totodată un animator al vieţii culturale şi punctual literare a acestei comunităţi. E şi coadministrator al unui grup literar internautic. Debutul literar e înregistrat de Luceafărul de dimineaţă, cu 7 ani în urmă, dar scrie, mai ales poezie, demult. Apare într-un volum colectiv, editat de un cenaclu, publică poezie şi proză, în ţară şi în Spania, după preluarea parohiei, în 2011. Placheta Cinematograful singurătăţii, e una din primele cărţi asumate de Editura Neuma, în 2016.
Să construieşti o impresie organizată şi coerentă de lectură după cuvântul înainte semnat de acelaşi (sic) Horia Gârbea e o întreprindere la limita posibilului. Deoarece, defel de mirare, acesta a surprins tot. Sau cel puţin tot esenţialul. Toate liniile mari ale discursului poetic. Obişnuit, însă, a converti dificultatea intrinsecă în şansă, nu-mi rămâne decât să mă plasez în ipostaza nu neapărat a marţianului, dar cel puţin în cea a cursantului alfabetizat la limba română. Pentru a încerca să identific calitatea de piatră semipreţioasă a câte unor detalii din mozaicul desenat de prefaţator.
Să încercăm, aşadar, a privi mozaicul în lumină ultravioletă, admiţând convenţia ficţiunii că cioburie de onix ori de opal devin luminoase şi putem fotografia distribuirea lor pe suprafaţa tabloului. Apoi ne vom întreba dacă aceste mici bijuterii schiţează un tablou secund, subiacent, discret iar nu secret. Care ar contura mesajul personal al autorului. Marca luI de identitate.
Evident vom evita să dublăm citările prefaţatorului, cu precizarea că ni le-am asuma. Griul meu e străvechi / dar nu antic. Chiar izolat de contextul altfel logic al Rugăciunii de dimineaţă, expresia comunică cititorului că poetul stăpâneşte thnica diferenţierii subtile. Sa fie, deci, atent în continuare. Mai comunică o idee. Că ce are el a comunica refuză banalul. Un prim semnal că ipoteza sub care ne-am plasat lectura e cel puţin plauzibilă. Vom ocoli, deocamdă, descifrarea provocatoare a sintagmei alese ca titul al volumului, pentru a reveni mai apoi.
Ne învăluim în aureola / sfinţilor bizantini. De aici am adopat metafora volumului ca mozaic. Şi, desigur, şi de la senzaţia materială că muzicalitatea discursului trimite la hieratica linie bizantină. Persoana a doua disimulează identitatea reală a interlocutorului implicit. E simultan iubita/iubitul standardizat de poeţi, dar în esenţă e cititorul. Şi, atentie, nu e neapărat Dumezeu. Care Dumnezeu nu e atât interlocutor poetic, cât martor. Unul plasat la o înlaţime ce-I permite o perspectivă aproape neutră. Citirorul e atras în sferele unui univers personal. Şi sedus. Pentru a fi îmbogăţit la finele călătoriei pe razele de lună, de-a lungul lecturii. Precum personajele lui Bulgakov. Mai departe trecem peste evidenţa metaforizării cuminecăturii. Poate singurul punct când poetul aminteşte că e preot oficiant (Metamorfoză). Idee care se repetă în sintagma vinul de sânge.


Mâinile mele de lut e o sintgmă de-a dreptul îndrăzneaţă. Căci lutul e, în limbaj simbolic, materia primă pentru etapa finală a genezei. Poetul creditează aprioric produsul acestei ultime etape, Adamul secret, cu iniţiatvă. Acest Adam concurează, astfel, cumva, încă din faza de proiect, pe demiurg. Ba chiar poetul îşi asumă identitatea omului primordial. Imediat, în pagina următoare, găselniţa cupola patrafirului sugerează coerenţa structurală a scenografiei ecleziastice. În viziunea poetului, odăjdiile sunt egale catedralei.
Asemenea micro străluciri sunt, cum era de aşteptat, mai rare în capitolul al doilea, David şi Batşeba. Aceasta e partea a doua unui concert clasic, de sugestie narativă. Nu întâmplător e ales ca model structural momentul de extrem lirism din psaltire, al cărui centru de greutate e psalmul 50 al lui David. Dar nu vom păşi acum mai departe pe calea descifrării mesajului capitolului principal. Îi va veni rândul. Deocamdată e de ajuns a argumenta, în viziunea asumată de lectură că, odată propunâd cititorului un metalimbaj sui generis în capitolul expoziv, aici lasă povestea să curgă. O cheie interpretativă e finalul poemului intitulat chiar David scrie psalmul 50: M-am salvat / într-un psalm. Specia literară simbolizează aici simultan predica, misiunea fundamentală, în plan social, a preotului dar şi funcţia, la urma urmei tot socială, de poet. Într-un cuvânt ideal ales. Care nu-I decât punctul focal al capitolului. Mutatis mutandis punctul focal al volumului ca demers coerent.
Din Sidon până la Iordan ar putea scăpa cititorului fermecat şi sedus până la poemul care conţine fraza. E dovada cunoaşterii profunde a istoriei acestei perioade definitorii, de cristalizare a ethosului germinativ al civilizaţiei căreia îi aparţinem. Dintr-un condei, poetul ne plasează, prin sugestie inversă, prin aluzia la legăturile dintre regele Solomon şi regii fenicieni, legături materializate prin ridicarea primului Templu. E înlocuit Tirul (Sur, în limba locală) cu Sidonul, mai muzical. O triplă sugestie de fineţe: Solomon, Templul y compris, n-ar fi existat fără David. Mărturisesc că am citit rareori o frază care să spună aşa de mult şi de multe cu aşa de putine cuvinte. Şi încă într-un poem.
Versurile regăsite într-o singurătate albastră, la începutul capitolului al treilea, explică partial titlul insolit al volumului. Completând semnificaţia de fond. Cinematograful singurătăţii sugerează utilizarea, ca model transfigurabil, a psalmilor lui David, în format sintetic, pe care l-am putea numi fie lirism narativ, fie naraţiune lirică.
Nevoia funciară de echilibru (n-am scris niciodată o recenzie, necum o prefaţă, la modul encomiastic) mă face să observ şi câte o inevitabilă expresie tocită. Uzată, prin exces de utilizare în textologia curentă. Un singur exemplu: febra creaţiei. Dar plasat într-un final original de poem. Poate să nu fie o scăpare, ci chiar o ilustrare a proverbului popular fără văi n-ar exista munţii.
Două poeme, din acest ultim capitol, foloec acelaşi fragment de text. Cu acelaşi vers final: Delir şi Marginea fricii. O mică demonstraţie că din aceeaşi bucată de stofă se pot croi un guler şi o manşetă. Apoi două scântei, picături de purpură şi de lapis lazuli, luminează acelaşi poem, Condamnare: plisaţi-mi ideile, şi, în final, opriţi-mi glasul în cutia neagră. Aceasta din urmă, tematizând poetic dispozitivul înregistrator la avioane, atrage, conştient de sine, atenţia cititorilor să-I preiiuască creaţia, să n-o risipească. Context în care prima ar putea sugera operaţia numită tehnic arhivare, comprirmarea prin împachetare a informaţiei documentare în calculator.
Într-un soi de posfaţă, ce adună câteva referinte critice, Dan-Silviu Boerescu se referă la ultima sintagmă de gen: liftul de tocat cometele. O amendează. Nu mă pot raporta decât reverenţios la criticul cu bogat palmanres ca prozator. Dar… de gustibus et de coloribus non disputandum. Totuşi discutabilă, mie sitagma imi pare mai degrabă îndrăzneaţă, servind eficace contextul acestui ultim poem: Numele corect. Dar chiar viziunea de lectură pe care am propus-o ab initio poate fi discutbilă. Nu cred săexiste cronici de întâmpinare care să nu se structureze în jurul unei viziuni subiective. Important e dacă acestea sunt coerente sau nu. Dacă oferă o grilă de lectură inteligibilă şi funcţională. Incumbă cititoruli generic să decidă.
După acest nivel de scanare, să schimbăm perspectiva. Spuneam, în treacăt, că structura volumului e asemănătoare unui concert clasic. Prima parte, sonata, expune cu abilitate limbajul poetic. Oferă un cod de lectură. Discret. De a doua am vorbit. Partea a treia, rondo, e evident concluzivă. Cum ar trebui intepretat, în viziunea asumată, titlul fundamental creştin, Smerenie? Păi e singura atitudine posibilă a poetului generic faţă de propriul discurs poetic. Chiar şî mai ales de n-ar proven din universul ecleziastic. O pledoarie implicită pentru constrângerea morală asumată, ca artist.
Acelaşi Dan-Silviu Boerescu remarcă, pe coperta a IV-a: Cartea are unitate, conitenta si un farmec aproape… păgân, deşi e drapată în faldurile bibliografiei sacre. Aş merge mai mult de o schiţă de pas mai departe. Eugen Barz valorifică nu numai limbajul ecleziastic, ci chiar o parte din esenţa textului biblic. Cu rădăcini în Tanach, via Vechiul Testament. Cu riscul de a repeta, partea cea mai poetică a textului biblic, eminamente poetic în adâncimea lui. Este acest procedeu o convenţie poetică luminătoare. Căci oferă lecturii şansa unui dublu plan. Al cunoscătorilor textului biblic şi al necunoscătorilor. Pentru primii fondul biblic permite savurarea unei dense retele de conexiuni semnificante. Fondul biblic, mai ales în partea a doua, joacă rolul unei îmbogăţitoare cutii de rezonanţă. Dar cititori care n-au luat contact cu Biblia? Ei, bine, pentru majoritatea dintre ei seductia textului poetic va functiona ca stimulant. Aceştia vor citi cel puţin psalmii lui David. Apoi vor reveni, recitind volumul.
Dacă luminiţele sclipite pe care le-am selectat formeaza sau nu o galaxie, revine iarăşi cititorului să decidă. Dar ar mai fi ceva de spus despre ele. Tonul poetului e blând. Nici nu potea fi altfel. Dar tocmai aceste expresii lămuresc un aspect deloc neinteresant: blândeţea preotului poet e înşelătoare. Deşi îi e consubstanţială. Căci pe fondul firesc confesiv, fragmentele reflectorizante din mozaic sunt programmatic provocatoare. Cititorul nu e, însă, provocat ostentativ. Cu atât mai puţin umilitor. Ci atras la lectură atentă. Radiografică. Mai ales că unele luminţe scapă la un o lectură mai pe deasupra. Poate fi şi un mijloc abil de selecţie a cititorlor.
Dacă n-ar fi cu totul neobişnuit ca o recenzie să poarte o dedicaţie, acesta s-ar dedica omniprezentului Horia Gârbea. Care ridică oricărui cronicar o ştachetă avertizatoare dacă semnează un text pretextual, prefaţă, cuvânt înainte sau oricm altfel numit. Observaţie întrucâtva glumeaţă, care premerge salutul adresat editurii Neuma pentru selectarea autorilor ei.