SPRE POL

Profesorului V. G.

Aşa cum precizam în cuvântul înainte, am făcut rocada ultimelor două capitole. Al doilea şi ultimul volum de călătorii era proiectat să apară cu doi ani mai devreme, la scurt timp după întoarcerea din pelerinajul în Ţara Sfântă. Voi evita citarea proverbului românesc omul propune şi Dumnezeu dispune, din două motive: primo, ar fi mai mult sau mai puţin facil, iar expresiile facile sunt evitate cu destulă grijă de-a lungul paginilor celor două volume. Secundo, conform concepţiei mele despre Dumnezeu, asumată în timp, astfel de mărunţişuri intră în atribuţiile îngerului păzitor. Aşa că cele ce urmează se doresc a fi o relatare a ultimului meu tur de autocar, care acoperă cea mai mare parte a nordului European. Inch’alla’ mă voi limita, în măsura posibilităţilor de orice natură, cele existenţiale dar şi cele logistice, la mici sejururi liniştite. Intervertirea ordinii narative e firească, un volum care cuprinde o călătorie în Israel, mai ales redusă la unilaterala dimensiune de pelerinaj, sau hagialîk, nu se poate sfârşi decât cu acest ultim raport. Către cine, către ce? Parafrazând titlul omului liber, căruia nu i-a fost teamă de nimic  şi n-a sperat nimic, care veghează o lume în care Christos a fost răstignit nu de două ori, ci de nenumărate, ori de pe colina citadelei din capitala cretană, raportul meu, cu insolenţa abandonării rarissime, punctuale, dar aici motivate, a simţului măsurii, despre ultima călătorie pe drumuri europene se cere adresat tot unui pictor compatriot. Precum raportul lui. Care şi-a intrerupt deja destule proiecte de noi tehnici picturale pentru a ilustra, în peniţă subţire, călătoriile comune pe continentul prozei mele. Patria noastră e tot insulară. Imaginară, însă. Insula Misterioasă, în numele dragostei comune pentru poetul Emil Brumaru. Către ce? Elementar, domnilor preşedinţi, către comunitatea cititorilor, indifernt, că’z doar aşa-i corect politic, de rasă, confesiune, neam, capacitate de lectură, apartenenţă la sferele mele concentrice de conexiuni. Da, şi de sex. Dar şi către acel eu care, de la precedenta călătorie, simte că duhurile lui transparente însoţitoare şi-au pierdut, cumva, poziţia de adresanţi, pentru simplul motiv că acum fac parte integrantă din fiinţa mea. Asupra acestui aspect voi reveni, fugar, la finele capitolului.

Îmi doream demult să văd nordul, aşa cum îmi doream să văd Israelul. Zona mediteraneană venise, înainte de astea, de la sine. Deloc de mirare că cel mai acasă mă simţisem în Italia, dar cel mai plăcut în Tenerife. Ştiam că n-am afinităţi cu nordul, dar, iarăşi inch’alla’, logica îngerului meu păzitor cerea să devină posibil. A devenit. La timp. Plecat cu aşteptări minimale şi cu angajamente responsabile că voi rezista durităţii drumului, n-am avut decât de câştigat. Iată de ce povestea asta nu va decurge liniar, la modul jurnal, va filtra, lăsând afară o foarte mare cantitate de informaţie, în spiritul subiectivităţii asumate la începutul primului volum şi se va reduce la abia câteva momente semnificative, privite însă prin lupa emoţională şi microscopul reflexiv. Cred că dacă m-aş fi apucat, ca în toate celelalte capitole, să narez zi cu zi aş fi plictisit iremediabil un cititor generic care ştie mai bine ce-l interesează să vadă pe acelaşi traseu. Anul ăsta un traseu foarte aglomerat, ca dovadă că fusese proiectat eficient de agenţia care-l asumase.

La fel ca în primul tur European, despre al cărui itinerar scrisesem că va fi fost cusut, cu aţă multicoloră, zona lui Jupiter cu zona lui Thor, punctul de plecare şi sosire a fost, firesc, Budapesta, simetrizând prima şi ultima zi rezervate drumului de la şi înapoi la Bucureşti. Acum, însă, cele 12 zile rămase propriuzis pentru tur s-au apropiat în mai mare măsură de muncile lui Hercule. Diferenţa faţă de precedenta ediţie, cu 5 ani în urmă, a primei zile, fu minoră. A lipsit popasul pentru ultima ciorbă, recuperată, însă, la un mic local maghiar pentru şoferi de tir şi pentru turişti, dar am văzut efectiv deja celebra mea cazarmă a armatei militare* prin faţa căreia, prin voinţa ironică a îngerului, autocarul a trecut, har Domnului, ca un car. Cu boi. Chiar dacă unitatea militară nu mai există demult, decât în volumul de debut al prietenului Raoul Ţintaură, volum şi el deja veteran, în care prima piesă, citând titlul unui tulburător film sârbesc d’antan, Trec zile, fusese dedicată prietenului R.I.M.** O bilă albă în plus, cea neagră fiind, cum spuneam, anulată. Diferenţa majoră ţine, însă, de evoluţia Budapestei. În 5 ani s-a schimbat vizibil, chiar cât putea observa în luminile nocturne, vederea mea mult slăbită. O bilă albă mult mai ponderală pentru Ungaria. Impresie comparativă favorabilă în orele matinale de până la graniţă. Slovacia pare din altă lume, cu excepţia centrului vechi, medieval, mitteleuropean, al Bratislavei, fostă Pressburg, şi chiar, mai puţin cunoscută ca Pozsonyi şi Istropolis. Oraş văzut la întoarcere, în penultima dupămasă. Mediul ambient redevine gospodăresc odată cu trecerea în Polonia. Ratez însă Krakowia, vechea capitală a regilor poloni creştinaţi, din cauză a ceea ce din perspectiva mea se vede ca o stângăcie de program: cosumarea inutilă a peste 3 ore pentru a vizita, chipurile opţional, o salină (odihna în parcul apropiat a celor care au declinat opţiunea, între care eu şi ai mei, n-a avut cum compensa frustrarea anticipată a pierderii capacităţii de a mai reţine ceva de la un ghid românofon glumeţ, dincolo de castelul Wawel. Am fost şcocat totuşi să aflu opinia ghidului că tragicul subiect al celei de-a doua crime de la Katyn, la exact 70 de ani de la prima, mult mai amplă ca proporţie, preşedintele geamăn, înmormântat acolo, nu şi-ar avea locul între regi. Părerea lui şi dreptul lui de-a o avea aşa, dreptul meu de-a mă simţi şocat. Trecând peste Oszwieczim, Auschwitz în germană, care merită un comentariu per se, vizitat dimineaţa următoare, deci la care voi reveni expres, la fel de şocat fui când ghida, mai mult sau mai puţin tot românofonă (care vorbea de fapt o limbă stranie, cu lexic italian şi liant gramatical românesc fantezist – totuşi infinit mai simpatic decât româna ţigănită care se întinde ca buruiana în propria mea ţară) numise incident (sic!!!) tragedia de pe aeroportul de lângă Smolensk. Şi, ca să n-o bănuim de confuzie, repetă, straniu, dar extrem de liniştită, cuvântul. Nu eram în Danemarca, dar ceva pare putred, ceva cere analiză ulterioară şi nu puţine conexiuni. I-am dat, totuşi, o bilă albă, pentru eleganţa cu care a plimbat autocarul pe două străzi paralele, între care e situată păduricea numită parc, ce lasă vederii palatal regal, neocupat de exact 216 ani, dar păstrat ca muzeu. Restul, dacă am mai văzut ceva în Varşovia, am uitat. Eufemism pentru nu m-a mai interesat. Bile albe însă întregii confrerii ad hoc, ghidul nostru, ghidesa locală şi chiar 2-3 turişti care ştiau pe unde păşesc şi cu care avui onoarea unor conversaţii în cunoştinţă de cauză, Turul varşovian se derulă cumva compensator în plan emoţional, deşi tocmai aici… dar să nu duc analiza balanţei emoţionale la consecinţa ei logică, în numele realpolitik. Căci dacă tragedia noii decapitări a elitei statale poloneze fu expediată cum spusei, se pedală mult pe distrugerea Varşoviei de către Wehrmacht în toamna lui 44, fără a se şopti un singur cuvinţel despre cinismul lui Stalin, căci armata roşie râdea pe malul opus al Vistulei, aşteptând ca duşmanul să-i facă treaba, distrugând rezistenţa poloneză, pentru a netezi calea către puterea postbelică a aşa numitului comitet de la Lublin. Cum nu puteam lăsa să treacă chiar pasiv, nu mi-aş fi putut suporta laşitatea, am luat figura inocentă a turistului-care-bate-capu’ şi i-am şoptit ghidesei că informaţia ei e incompletă. Căci au fost două rezistenţe poloneze: una bazată pe Armia krajowa, armata regală, comandată de guvernul în exil de la Londra (şi sacrificată la fel de cinic de aliaţi la Monte Cassino şi la Arnhem) şi Gwardia ludowa, creaţie a lui Stalin, care a impus unor aliaţi dezonorabili măcar pentru asta, mutarea Poloniei postbelice cu juma’ de ţară mai spre vest, pe seama a două provincii istorice germane. A fost unul din puţinele dar intensele momente de comunicare, când privirea obosită, apatică, a unei doamne elegante, ce părea coborâtoare dintr-un lung şir de pani, şi-a reprimat o fulgurantă strălucire, apoi a schimbat la fel de elegant, vorba. O înţeleg. A doua zi, ghidul nostru a pedalat mult, dar incomplet, despre Gdansk, mai mult ca sediu al Solidarnosc decât ca port hanseatic. Turist agasant, m-am convins de-a lungul periplului, că ştie mult mai multe decât spune. Şi el e de înţeles. Dar, fără falsă modestie, şi eu însumi sunt de înţeles. Căci deşi de 12 ani nu mai merg pe stadion, căci n-aş mai vedea jucătorii, deşi am renunţat să văd în ultima seară, la televizorul autocarului, două filme care ar fi făcut trecerea timpului mai lesnicioasă, căci, la 3 metri de ecran, nu puteam citi subtitrarea, fui, pariez, deşi refuz a fi gambler, că nimeni altcineva nu remarcă, între nenumăratele reclame luminoase cu preponderenţă ocidentală, pe frontonul unei clădiri înalte, în noaptea varşoviană, cuvântul Solidarnosc, cu litere de foc. A doua bilă albă a distinsei pani, peste care nu poţi trece, fu o statuie a lui Chopin. Mai definitorie, într-un fel, decât statuile tuturor regilor, ori a catedralei unde sunt inmormântaţi. Căci pentru mine, Marea Poloneză exprimă vitalitatea, spiritul de luptă ireductibil al ethosului polonez mai exact decât orice altă piesă muzicală născută de artiştii acestui binecuvântat neam. Andrzej Wajda însuşi, utilizează un fragment din celebra piesă în mai mult sau mai puţin încifratul său film de tinereţe Cenuşă şi diamant. Film despre care, într-un ciclu de cultură cinematografică, în ritmul de un spectacol pe săptămână, aflasem, de la o doamă critic de cinema, care, student fiind, ne povestise pe vremuri despre moartea lui Czybulski ca despre a unui Siegfried, că filmul acesta nu se poate înţelege decât dacă se cunoaşte structura rezistenţei poloneze – Armia Krajowa şi Gwardia ludowa… acesta fu gândul reflex la vederea statuii lui Chopin. Se mai închisese un cerc, fie el mai mult sau mai puţin întortochiat.

 

Şi acum să revenim la Oszwiciem.

Centrul de greutate al turului sunt cele 3 ţări skandinave, dar Varşovia şi Praga joacă rolul unor suplimente de prima mână. Asta în condiţia în care din Berlin afară de resturile zidului, poarta Brandemburg şi Check point Charlie nu prea mă interesează mare lucru. Dacă celebra uzină a morţii e pe traseu – cu atât mai bine. O spun cu tonul cu care l-am citat de mai multe ori pe André Gide: Acolo unde nu poţi spune cu atât mai bine, spune cu atât mai rău, Nathanael. Sunt aici mari făgăduinţe de fericire. Ceea ce se conectează, în capul meu sucit şi pătrat, de lemn ciobit, cu un instantaneu întâlnit cu 40 de ani în urmă. Un poet surrealist, Robert Desnos, care, în drum spre camerele de gazare, le-ar fi cerut celor între care era încolonat, palmele, să le ghicească viitorul. Veţi fi fericiţi cu toţii!! , ar fi exclamat poetul. Iată că nu numai un evreu poate călca cu moartea pe moarte. Ci cel puţin doi. Iar dacă concepţia trunchiului creştin al rădăcinii abrahamice, a învierii, deci a dublei naturi a lui Iisus, n-ar fi decât o metaforă, genială oricum, metafora poetului surrealist nu-mi pare mai puţin genială. Păstrând, desigur, absolut toate proporţile. Intru cu gândul la un excelent articol scris de o scriitoare franceză, colaboratoare, cu ani în urmă, a portalului cultural LiterNet.ro, la care lucram atunci, care, vizitând Muzeul victimelor comunismului şi al rezistenţei, aflat în clădirea celebrei închisori din Sighetu Marmaţiei, unul din centrele vitale ale gulagului românesc, după ce trecuse pe la Auschwitz, nu s-a jenat să compare impresiile ei emoţionale. Pentru o scriitoare pentru copii îmi pare comparabil cu a scrie Doktor Faustus. De ce plec de aici? Pentru că în sfera conexiunilor mele de gen, am întâlnit şi indivizi care declară ritos că au şters ţara în care s-au născut de pe harta lor sufletească (mă rog, expresia era mai trivială, eu am poetizat-o), am întâlnit şi personae omologe care au onestitatea să nu se dezică de această ţară în care s-au născut, pe care o şi vizitează, din când în când. La testul propunerii de lectură a articolului scriitoarei franceze (nu-i precizez numele, poate fi găsită pe liternet.ro, în secţiunea Destinaţii culturale, pagina despre Sighet, cu titlul citat mai sus, care e cel oficial). Fireşte, au refuzat testul lecturii, în franceză, versiunea română aparţinându-mi. Îi înţeleg şi pe ei. Am lungit aşa de mult contextualizarea contactului meu cu situsul, pentru a încrca să fac cititorul să înghită o găluşcă nu prea lesne de digerat. Eram curios dacă voi mai afla ceva ce să nu ştiu. Căci în plan emoţional îl vizitasem de nenumărate ori. Prin literatură. Care e, o repet mereu, laboratorul ideal. Departe de a sugera că reacţia emoţională s-ar fi tocit în timp. Dar eram, la intrare, conştient că emoţia indusă îmi ecranase posibilitatea de a-mi reprezenta fenomenul într-un mod coerent. Îmi lipsea un model. Văzusem nenumărate imagini fotografice, dar nimeni şi nimic nu-mi răspundea la întrebarea elementară de ce clădirile au aspect de cazărmi şi ansamblul – alură de unitate militară. Am găsit răspunsul pe loc şi am văzut în asta raţiunea adâncă a includerii vizitei în programul centrat pe izvorul vikingilor. Acum, dacă mă iei repede, habar n-am ce informaţie provine de la ghidul turului, un băiat citit, cu minte articulată şi care de la ghizii locali, prin intermediul traducerii automate în engleză, la căşti. Dar contează? Ei, bine, ansamblul fusese, într-adevăr, sediul unei unităţi a armatei regale poloneze.*** La început, nu Wehrmachtul, ci comandamentul SS, a făcut din ea un lagăr de muncă. Unde a îngrămădit în primul rând polonezi, dar şi germani socotiţi ostili sau chiar nu îndeajnus de credincioşi regimului nazi (adică al Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor din Germania – NSDAP, pentru cititorii care nu cunosc istoria), apoi civili recoltaţi din Campania primăverii lui 40, adică danezi, belgieni, olandezi, luxenburghezi, norvegieni. Să nu uităm că dintre germanii internaţi o mare parte erau preoţi, în primul rând catolici. Una din nenumăratele capcane în care papa Pius al XII-lea n-a căzut. În schimb au căzut nenumăraţi oameni cu uzul raţiunii dar, poate, prea grăbiţi să analizeze în context, care i-au reproşat zeci de ani papei lipsa protestelor oficiale. Desigur, din lotul majoritar, al elitei poloneze încă neexterminate, făceau parte, naturaliter şi un anume număr de evrei. Cum Wehrmactul (numele oficial al armatei germane, pentru aceiaşi cititori) se oprise, conştiincios, la limita de demarcaţie trasată în odiosul pact Ribbentropp – Molotov, semnat la 23 august (sic) 1939, linie care reproducea partea de Polonie ocupată în 1795 de imperiul rus şi lăsată atunci tot pe mâna aceluiaşi imperiu, cu altă pălărie, până la concretizarea ideii de exploatare economică a forţei de muncă gratuită, în primăvara-vara lui 1940 trecuse destul timp, avem dovada că ideile regimului nazi au evoluat destul de lent. Abia peste 2 ani, în 1942, câd Hitler a decis soluţia finală a aşa numitei probleme a evreilor, lagărul de muncă a devenit ceea ce se ştie – primul şi cel mai eficient centru de industria morţii. Între timp, după 22 iunie 1941, lagărul, încă de muncă, se mai umpluse cu un număr relativ mare de politruci ruşi, cei pe care SS nu-i împuşcase pur şi simplu, militarii prizonieri din armata roşie avându-şi locul în lagăre de prizonieri. Cu mintea de acum, procesând aceste informaţii cronologice, nu-mi pare defel lipsit de interes să mă întreb care era contextul militar când Hitler a decis transfirmarea lagărului de muncă în lagăr de exterminare. În Est se derula ofensiva de vară germană, în apus se clocea debarcarea din nordul Africii, iar generalul Montgomery pregătea revanşa de la El Alamein, împotriva lui Rommel, vulpea deşertului. În Pacific flota imperială japoneză suferea prima înfrângere, dezastrul de la Midway. Chiar metodele de ucidere în masă au evoluat, pe măsura zelului criminalilor patologici care lucrau acolo. Nici măcar ghizii locali, cu toţii evrei polonezi, nu ne-au spus că însăşi folosirea gazului Ziklon B ca agent letal a fost rodul întâmplării. Eu ştiam de aproape 50 de ani. Fireşte, cuptoarele au fost adăugate abia după reconversia scopului lagărului. Uzina morţii (mi-aş dori mult, ca povestaş de meserie, să găsesc un epitet adecvat, dar limba e prea săracă, nu posedă termenul care să exprime superlativul absolutissim al unei atari neegalate monstruozităţi) a funcţionat, deci, ceva mai puţin de 3 ani. Am văzut pe pereţi, săpate în marmură neagră, o serie de date. Ceva mai mult de un milion de evrei, cam a 5-a parte din totalul de 6 milioane dat de statisticile nemuritoare, dar lista neamurilor ucise acolo e lungă. Germani, cu zecile de mii. Da, şi români. Cred că 8-9 neamuri, nu le-am numărat. Nu, nu evrei români. Români. Căci pe altă placă erau reprezentate ţările de origine ale evreilor ucişi acolo. Şi lista aceea e destul de lungă. Dar, atenţie, România nu figurează pe ea. Deci conform datelor oficiale ale muzeului de la Oszwiciem, din mai mult de un million de evrei ucişi nici unul nu provenea din România. Din Ungaria erau destul de mulţi. Că e posibil, chiar probabil, ca o parte, foarte greu de evaluat, dintre evreii ucişi acolo provenind din ceea ce atunci era Ungaria să fi fos arestaţi de trupele horthiste în teritoriul românesc ce făcuse obiectul raptului diktatului de la Viena, ăsta e un subiect care, dincolo de raţiuni probabilistice, plauzibile, ar putea fi lămurit parţial într-o carte a cercetătorului istoric maghiar Tibori Szabo Zóltan, promovată în fragment tot de portalul LiterNet.ro (mi-a revenit onoarea de a redacta articolul, dublându-l cu un interviu cu autorul), cetăţean român. Evreu maghiar, mai precis. Câţi evrei trebuie să-şi asume România, prin regimul mareşalului, asta nu priveşte muzeul de la Oszwiciem, care fu subiectul turului. Bunul simţ elementar îmi cere să denumesc această parte a drumului ca pelerinaj. Totuşi, ceva lipsea din datele inscriptionate pe plăcile de marmură neagră. Tocmai numărul de preoţi germani care au fosti ucişi aici.

O să evit să spun că am părăsit locul cu inima grea. Ar fi facil. Nici un om normal nu l-ar putea părăsi altfel. Dar greutatea de pe inimă nu poate împiedica, asta e credinţa mea de liber credincios, funcţionarea simultană a raţiunii şi a lucidităţii. Adevărul despre astfel de monştri ai istoriei spus doar parţial e periculos. În fine, o să vă întrebaţi, domnilor prşedinţi, de ce mă încăpăţânez să folosesc, de unul singur, numele polonez al sitului. Întâi de toate tocmai deoarce i-am aflat istoria evolutivă şi funcţia originară. Dar, la modul general, iau la întâmplare, dacă celebrul oraş care a trăit şi a strălucit multe veacuri sub numele originar de Königsberg se cheamă acum Kaliningrad, ca să nu dau alte exemple, de ce să nu redau primului lagăr al morţii numele lui? Căci al treilea motiv, mai subtil, e că, cel puţin pentru mine, crima lui Hitler, executată cu aparatul organizaţiei SS, creşte în nivelul de aberaţie antiumană dacă ştim bine că a fost făcută pe pământ polonez. Ar mai fi un amănunt, pe care nu pe drum l-am aflat, dar am avut şansa să-l citesc între cea ce am nuimt/voi numi pelerinajul în ţara sfântă şi excursia de acum. Într-un volum despre falsuri istorice. Abajururile de lampă făcute din piele de om care avea să fie ucis acolo sunt artefacte. Puse cu un genial simţ comercial în circulaţie. Înteresant e, mai ales, de cine anume. De John Charteris (1877 – 1946), fost şef al Military Intellinge al Angliei. Nu spun al UK, pentru a exonera, virtual, de răspundere, componentele cu urme celte ale regatului unit, Wales, Scotland şi Ulster. De ce am pus anii limită biografici? Simplu. Deoarece falsurile le-a lansat după o anume dată din 45, penultimul an de viaţă, dar a apucat, înainte de a muri, să mărturisească lansarea lor cu scopul de a şoca. Iată, îmi spun, un caz rarissim de medalie fără revers. Ca o bandă Moebius, suprafaţă cu o singură faţă. Intenţia de a şoca lumea era funciarmente corectă, poate chiar necesară, a o face prin minciună nu e de competenţa noastră, ca exemplare omologe a speciei, să judecăm. O va face instanţa supremă. Dacă nu cumva a şi făcut-o, mărturisirea falsului fiind rezultatul ultimului examen de conştiinţă al autorului falsului. Căinţa lui, vorba lui Tenghiz Abuladze. Să ne înţelegem. Că numai nişte bolnavi psihici într-o fază extrem de gravă ar fi putut deservi fabrica morţii, e elementar, dragii mei doctori watsoni. Că ar fi fost în stare să fabrice astfel de obiecte monstruoase e lipsit de orice îndoială. Faptul, pare-se demonstrat, e că alţii le-au făcut dând vina pe criminali. Ceea ce-i şi mai rău. Poate că limita răului e la minus infinit.

 

Dar orice medalie are cel puţin un revers (într-un univers cu geometrie suficient de complexă): la intrarea pe sub potalul pe care sunt scrise, în fier forjat, celebrele cuvinte Arbeit macht frei avui şansă să descopăr că între ceilalţi 39 pasageri ai autocarului, unul era un profesor din facultate. Şansa? Nu. Privilegiul. Căci o parte din locurile văzute prilejuiră dialoguri profitabile. Pentru mine, fireşte.

 

Nu puteam călători de la Krakovia la Varşovia ocolind muzeul de la Oszwiciem. Puteam însă să ne rezumăm la atât. Ghidul avu, însă, o idee genială. Foarte probabil pregătită de acasă şi neînscrisă între opţionalele turului. O scurtă oprire la Czestochowa. Locul cel mai sfânt al Poloniei, închinat Fecioarei Negre, unde se adună, anual, peste 2 milioane de catolici. După un pelerinaj necesar, alt pelernaj, la fel de necesar. N-am putut intra până în focar, era slujbă. M-am limitat la a respira aerul de acolo şi am spus în gând singura rugăciune pe care o ştiu. Nu e nevoie să precizez că dialogul imaginar rămâne între mine şi Sfânta Fecioară. Trecusem, în 2 ani consecutivi anteriori, pe lângă cele două morminte posibile ale Mariei, cel de lângă Efes şi cel de lângă cetatea Yerushalayimului. În primul dintre aceşti doi ani făcusem pelerinajul la altă fecioară neagră, la moreneta, cea castanie, cum ar veni, deşi statuia e neagră. La complexul mânăstiresc de la Montserrat. Peste câteva zile de atunci, trecusem pe la Fatima. Czestochowa fu, însă, cu toată subţirimea, cu toată diluarea contactului, prin puterea iradiantă a locului, generatoare a senzaţiei de anulare momentană a oboselii, de zbor, de seninătate, de armonie, pe care n-o mai întâlnisem decât în Capela Sixtină, la mormântul Sfântului Petru, din catedrala ce-i poartă numele italian, Sanpietro, la Vatican şi în catedrala Notre Dame de Paris. Momente relevate ca atare în primul volum. Există, totuşi o deosebire aproape insesizabilă. Despre celelalte momente de iluminare am dat seamă inclusiv duhurilor mele. Abia acum am împărtăşit, în mine, cu ele, momentul. Astfel se închise cel mai mic cerc. Cel mai larg avea să se închidă în penultima seară, la Budapesta. Între ele, altele, concentrice sau excentrice. Dar Czestochowa mai închise un cerc. Exact cu 20 de ani în urmă, primisem de la o fostă colegă, pe atunci bună prietenă, catolică, o carte poştală cu fecioara neagră. Se rugase acolo şi pentru mine, între cine ştie câţi alţi păcătoşi. Fotografia îmi străjuie şi acum colţişorul unde e înghesuit birouaşul cu calculatorul, alături de multe alte obiecte încărcate de semnificaţie şi îmi place să cred că fiecare îşi aduce, per se sau/şi prin funcţia de canal de comunicare al îngerului meu păzitor, la ce, cum, când şi de ce scriu ce scriu. La tastatura de aici şi, prin extensie, la oricare alta. Căci astfel de influenţe se propagă după legi mai libere deât rigoarea celor 4 câmpuri fundamentale.

Voi trece peste cea mai lungă traversare cu ferryboatul, 19 ore, o navă mult mai prăpădită decât cele 2 din Mediterana, ca să ajung în prima din cele 3 capitale skandinave. Am uitat pe câte insule din cele nu ştiu câte mii dintr-un mare lac se întinde Stockholmul. Se pare că al doilea lac european, ca întindere, după Ladoga. Dar informaţia asta e disponibilă. Oricum cam ăsta e raportul numărului de insule. Cel puţin ca ordine de mărime. Ceea ce face din capitala suedeză o Veneţie a nordului, în mai mare măsură decât alte oraşe gratulate cu această relaţionare. Din cele 3 capitale vikinge e oraşul cu personalitatea cea mai distinctă. Inevitabilul amestec de stiluri arhitectonice pe care uriaşele clădiri de sticlă şi oţel care domină epoca a fost rezolvat în moduri diferite în diferite oraşe mari. Parisul are cartierul Defense, dar nici o altă clădire de gen nu strică linia inimitabilă a centrului istoric. La fel Strassbourgul. Bucureştii au devenit un ghiveci penibil. Atâta cât se poate vedea noaptea, Pesta e armonizată rezonabil, căci în Buda colinară e mai puţin propice pentru astfel de clădiri. Stockholmul are zone distincte, dar omogene. Cel puţin pe mica suprafaţă pe care am avut timp s-o vedem. 3-4 insule, legate de poduri. Cum hotelul era binişor în afara orşului, am avut cam 4 ore pe cont propriu. Toate bune şi frumoase, mai ales că pe malul opus faţă de palatal regal al unui canal dintre două insuliţe observasem un velier care se detaşa net de navele contemporane. Vas istoric, aveam să aflu, dar l-am prins cu pânzele strânse. Un soi de Bric Mircea al lor. ici n-am apucat să ne întoarcem de la el că începu ploaia. Am alergat la autocar, parcat în faţă palatului, şoferilor li s-a făcut milă. Ploaia, parşivă, a durat jumătate de oră, dar nu merita riscul să ieşim din nou. Un cartier în plus ar fi însemnat, cel mult, mai binele, care, însă, rareori nu e duşmanul binelui. Am ezitat să-i mai bâzâim pe şoferi şi am aşteptat mai bine de o oră şi jumătate plecarea spre hotel.

Turul de oraş de a doua zi, făcut cu un autocar local, confirmă modelul ghizilor la fel de locali, cu toţii românofoni, model sugerat aprioric de ghidul nostru. Primul situs – primăria. Detaşată oricum ca arhitectură, din afară, are un rol tradiţional: în imensul ei hol are loc, anual, banchetul consecutiv atribuirii premiilor Nobel, cu excepţia celui pentru pace, petru care e rezervat holul, mai putin pretenţios, al primăriei din Oslo. Nu mă întrebaţi asupra stilurilor, acest capitol e conceput complementar ultimului, care presupusese stimularea memoriei pasive prin documentare minuţioasă, doar nu puteam spune prostii despre cutare sau cutare eremit ale căror mânăstiri seculare le văzusem. Aici accentul e pus pe impresie. Împresia proapsătă a ignorantului. Într-adevăr, holul impresionează. Organizarea spaţiului e simultan utilitară, adaptată scopului şi rafinată. Aflăm că arhitectul suedez (înterogaţi Wikipedia!) care a conceput şi construit clădirea, în 1910, deci după ce fundaţia Nobel a început a funcţiona efectiv, şi-a folosit soţia, ca resursă de ajustare a proiectării. Iată cum: protocolul ceremoniei presupune, firesc, o masă de onoare, la care iau loc premiaţii şi perechea regală. Aceştia ajung la masa situată la nivelul podelei, iar nu pe un eventual lipsit de gust podium, coborând pe o scară dintr-o galerie plasată pe latura lungă a dreptunghiului sălii. Unde ajung ieşind pe o uşă situată pe peretele opus al laturii scurte. Uşă cu decoraţiuni impunătoare. Frapează unghiul scării. Cum sala nu are curburi, scara e dreaptă, de-a lungul laturii scurte, bordând peretele opus uşii pe care areopagul participanţilor onoraţi îşi fac intrarea. Unghiul scării pare calculat cu precizie farmaceutică şi nu seamănă cu nici o altă scară de acces între nivelul zero şi cel imediat superior. Ghidul povesteşte, zâmbind complice, că soţia arhitectului, îmbrăcată exact în ţinuta prescrisă de protocol, coborâse de nenumărate ori pe machete cu unghiuri variabile, pentru a stabili panta optimă de coborâre. Pe criteriul evident de optimizare a efectului scenic al majestăţii quasisacrale a momentului. Unghi determinat, desigur, de dimensiunile treptelor. Un pas majestuos – o treaptă. Efectul asigură simultan două scopuri: condiţiile păstrării ţinutei regale la coborâre şi efectul estetic la privirea de departe a scării, cu sau fără personaje ilustre coborând-o. Noi însă o urcăm. Încerc să ghicesc, asta-mi e meseria de călător reflexiv şi curios, care să fie procentul de participanţi atinşi de o înfiorare la aceşti aproximativ 20 de paşi. Prefer să ţin pentru mine evaluarea, n-o încredinţez nici măcar prietenului meu publicul – prin intermediul acestor gânduri. Ieşim din sală pe uşa pe care intră anual premiaţii Nobel şi majestăţile lor. Restul primăriei nu mai contează. Totuşi ar fi o stângăcie impardonabilă să părăsesc sala înainte de a semnala orga orizontală (n-am mai văzut aşa ceva), la inserţia cu tavanul, cu tuburile paralele galeriei. Caut semnificaţii dincolo de raţiunea pur arhitectonică. Poate există, poate nu. Dar imaginaţia liberă a călătorului care sunt nu se abţine să conexeze prezenţa între cei sărbătoriţi ai premiatului Nobel pentru fizică cu undele acustice staţionare produse, naturaliter, în orice tub de orgă. Un omagiu indirect, inconştient, al arhitectului? În definitiv şi acesta trebuie să fi avut un înger păzitor. Îmi place să-mi imaginez că îngerul lui i-a şoptit că dacă prepararea explozibililor e o problemă de chimie, mecanismul exploziei e de natură strict fizică: Reacţiile chimice între componentele oricărui exploziv determină o tranziţie de fază fulgurantă. Materialul, lichid, solid sau de vâscozitatea plasticului, devine brusc gazos. Presiunea gazului creşte cu câteva ordine de mărime, temperatura urmează în primele milisecunde legea izocoră, apoi forţa presiunii depăşeşte energia de legătură internă a materialelor din jur, pe care se bazează rezistenţa lor mecanică. Ce rost au consideraţiile astea aici? Dar mai ales acum? În nici un caz nu reprezintă efectul Asimov, adică incapacitatea funciară a povestaşului de a evită să-şi etaleze cunoştinţele. Ci efectiv onoarea de a fi regăsit în corpul expediţionar pe unul dintre profesorii din facultate, la abia un an de la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire. Cu care am purtat nu puţine conversaţii înviorătoare. Şi la care mă voi mai referi.

În fine, interesant e numele locului: sala albastră. Deşi decorul e dominat discret de roşu-auriu. Zidurile sunt din cărămidă roşie. Albastrul numelui n-are nici o legătură cu cerul, exprimă doar, precizează, cu un zâmbet şoltic ghidul local, o anume ideosincrasie a suedezilor faţă de roşu. Ca simbol. Ne şi spune de ce, iar eu voi simula că am uitat.

Am spus cumva că restul primăriei nu contează? M-am pripit. Dacă sala albastră, descrisă mai sus, e rezervată banchetului anual al protocolului Nobel, dansul aferent are loc în sala de aur, decorată cu un rafinat mozaic din duble plăcuţe de sticlă între care e o foiţă de aur. Ştiind că aurul e cel mai ductil metal, tehnicile extrem orientale reuşind de secole, dacă nu de milenii, tragerea în foiţe de ordinul zecilor de microni, tehnologia occidentală a realizat prin mijloace altermative foiţe de aur cu grosimea de câteva straturi atomice, pentru experimente ştiinţifice. La această grosime, culoarea metalului e verde transparent. Nu cunsoc grosimea foiţelor de aur cu care neozeelandezul sir Ernst Rutherford a realizat celebra sa bombardare cu particule alpha emise de surse radioactive naturale, ceea ce a deschis drumul şirului de modele atomice în cei treizeci de ani care au zguduit fizica (George Gamow). În fine, camera consiliului municipal e impunătoare, are 101 locuri. Acum 52 consilieri sunt femei. Nu m-am grăbit să calculez proporţionalitatea faţă de populaţia Suediei, cifrată la aproximativ 10 milioane, cu un plus de femei de peste 400,000. Urmează muzeul navei Vasa, Care n-a navigat nici o milă, ci s-a scufundat imediat după lansare, din cauza unor erori de proiectare. Straniu fenomen la o naţie de navigatori, cel de-al patrulea neam de stăpâni ai mărilor, după fenicieni, minoici (cheftiu, sau hai să le spunem cretani, în limbajul actual), apoi greci. Ghidul spune că doar mai puţin de 2 metri în plus pe lăţime ar fi salvat flotabilitatea navei. Recuperată după circa 3 secole de pe fundul apropiat al mării, acum în jurul ei e ridicată clădirea unui muzeu. Să faci dintr-o epavă un muzeu îmi pare mai straniu decât să faci ziua naţională – şi simbolul naţional! -, dintr-o înfrângere, precum ciudaţii sârbi şi încă mai ciudatii catalani din partea iberică a Pirineilor. Dar astfel de paradoxuri sunt, între altele, provocări ale imaginaţiei călătorului, în fireasca tendinţă a acestuia de a înţelege mentalităţile neamurilor printre care a păşit. Ghidul local îşi face numărul, ducându-ne să vedem cea mai mică statuie din lume, numită băiatul de fier, creaţie a unei femei. De ce nu mă mir? Dar socot nu tocmai decent să psihanalizez. Altă faptă memorabilă a altei femei, o tânără de 18 ani, reuşise, la vremea sa, strângând peste 35,000 semnături pe o petiţie, să blocheze un proiect de neînţeles al aceluiaşi consiliu municipal, de a demola şi reconstriui centrul vechi, inima istorică a oraşului, care asigură prin sine însăşi un procent important din identitatea urbană a capitalei. Bile albe tinerei, deşi i-am uitat prompt numele. Care tot nu contează, contează fapta. Înainte de finalul în fanfară, stricto sensu, al turului de Stockholm, suntem duşi într-o piaţă al cărei nume iar l-am uitat, din acest centru vechi, dar unde ghidul îmi serveşte, evident nu numai mie, răspunsul la naiva prsupunere că aceasta e una din puţinele capitale necucerite vreodată. A fost, totuşi, aflăm. O singură dată. De un rege danez, Christian al II-lea, dacă nu mă înşel. Acesta a aplicat conştiincios, la scară redusă, principiul decapitării elitelor neamurilor cucerite, iniţiat de geniul lui Temucin, zis Genghiz Khan, cu câteva secole în urmă. A dat un decret de amnistiere şi a invitat protipendada locală la o petrecere publică a impăcării. În acea piaţă. Sub sceptrul lui, evident. Cam 90% dintre nobilii suedezi au sosit. Au fost măcelăriţi. Turist agasant pentru orice ghid, abia acum regret că n-am insistat să memorez anul, pentru a vedea dacă gestul regelui danez premerge sau urmează celui al lui Alexandru Lăpuşneanu. Oricum mult mai rafinat, acesta din urmă. Ideea e aşa de obiectivă, în cruzimea cinică a pragmatismului ei, încât am mari îndoieli că regele danez cunoştea legenda asasinării similare, la Alhambra, a întreg neamului abenceragilor. Pentru doar un presupus adulter al unuia dintre aceştia. Am descris scena ascultării legendei în primul volum. Dar abia cu mintea de acum mă întreb dacă sultanul ucigaş nu şi-a disimulat un banal scop politic intern sub masca geloziei.

Înainte de a ne despărţi de simpaticul ghid, acesta ne oferă spectacolul schimbării gărzii la palatul regal. La acest moment mă refeream când spuneam ca finalul turului conduis de el fu en fanfare stricto sensu. O defilare strălucitoare, cu fanfara înainte, cu uniforme simple dar coifuri teutone, cu un număr apreciabil de femei în componenţă. Un soi de finis coronat opus punctual. Circumstanţe ideale pentru a polemiza zâmbind cu o distinsă şi inteligentă feministă declarată. Căreia sper să fi reuşit să-i sugerez argumente valide că în esenţă gândim la fel, indiferent de culorile bandierelor parapolitice.

Pentru dupămasă în program e incursiunea într-o insulă, parcă (cititorul avizat mă va ierta dacă confund) a reşedinţei regale de vară şi a unui parc plin de statui, opera unui artist naţional notoriu. Profit de ocazie că drumul către ţintă, la o anume distanţă de Stockholm, trece nu departe de periferia unde e plasat hotelul şi chiulesc. Nu sunt singurul, dar, spre cinstea grupului, suntem doar o minoritate. Ajunsesem la limita extenuării fizice dar şi la limita de la care încolo n-aş mai fi reţinut nimic. Am valorificat libertatea dupăamiezii dormind până către seară.

Ultima dimineaţă în Suedia, în sfârşit pe o vreme plăcută, în sensul de lipsită de ploaie, la Uppsala. Universitatea, foarte stilată şi catedrala protestantă, unde sunt înmormântaţi Gustav Vasa, rege iniţiator, dacă nu mă înşel, de dinastie, dar mai ales Karl Linné, întemeietorul clasificării vietăţilor. Nu vreau să evit paralela între opera empirică a savantului suedez cu tabelul lui Mendeleev şi mai ales cu legile, tot empirice, ale mişcării planetelor, datorate lui Johannes Kepler. Taxonomia contemporană, bazată pe genetică, joacă aproximativ rolul pe care chimia quantică a orbitalilor electronici l-a jucat pentru fundamentarea clasificării elementelor chimice făcută de savantul rus, sau calculul diferenţial şi cel integral inventate de sir Isaac Newton care, pornind de la forma matematică a principiilor sale a regăsit legile lui Kepler. Fireşte, interlocutorul acetor gânduri e profesorul regăsit în grup. Nu-l las să completeze că însăşi matematica lui Newton, un instrument ad hoc, despre care englezul habar n-avea pe ce baze intrinseci funcţionează, fu aproape simultan fundamentat matematic de germanul Gotfried Leibnitz. O spun tot eu, în continuare. În confreria din care d-sa, la venerabilă vârsta, face parte activă, şi pe care eu am părăsit-o demult, dacă cumva i-am aparţinut de fapt vreodată, sunt lucruri elementare. Din păcate, în locul unei prietenii între savantul englez şi cel german s-a iscat un conflict alimentat de resentimente. Nimeni nu-i perfect. Dar paralela de mai sus nu-i decât omagiul insignifiantei mele persoane la trecerea prin acest centru universitar suedez a cărui faimă a trecut demult graniţele nordului. În fine, pe seară ajungem la Oslo. Tot la periferie. Har Domnului, e singurul hotel de până acum vecin cu un centru comercial, al cărui super (sau hyper? Drakku ştie şi nu contează)market ne ajută să refacem rezervele alimentare care ne protejează de preţurile prohibitive pentru biata noastră ţară din acest nord prosper. Căci diferenţa dintre preţurile de supermarket şi cele de local e, în medie, insurmontabilă.

 

Turul omolog al capitalei norvegiene are, ca punct de reper, tot primăria, o clădire pătrăţoasă, hyperfuncţională, fără graţie, care, cu ani în urmă o făcuse pe mezina mea, cea mai călătorită din familie, să le spună în faţă şi fără jenă băştinaşilor că au un oraş urât. Compensaţia e însă un triptic opţional, muzee navale, la capătul sudic al peninsulei Bigdóy, ce dă tot în golful pâlnie al capitalei, numit, numai băştinaşii ştiu de ce, fiord. Asta într-o ţară plină de fiorduri adevărate, care nu aveau cum să intre în itinerar. Rămâne să mă bucur că prietenul meu din Haifa, fost coleg de grupă cu aproape juma’ de secol în urmă, le-a văzut anul trecut. Nucleu de interes maxim pentru mine, al întregului tur. Câteva nave vikinge, cu rol mortuar (ceea ce pare a contrazice legenda arderii pe mare a corăbiilor mortuare pentru regii vikingi), pretinse a avea cam 1100 ani. Se non è vero… oricum dacă ar fi artefacte ulterioare, sunt certamente făcute după schiţe ce reproduc originalele. Mă învârt mult în jurul lor, căutând (şi găsind) explicaţia penetrabilităţii acestor nave în amontele râurilor teritoriilor multă vreme doar jefuite iar încă nu cucerite. O cocă lăbărţătă, chilă de 10-12 inci, ceea ce asigură simultan echilibru, flotabilitate pe valuri rezonabil de mari (vikingii se lăsau rareori surprinşi în larg de furtuni), dar mai ales un pescaj de ordinul jumătăţii de metru. Am măsurat din ochi vâslele (pe care uitaseră să le înnegrească!), maximum 3 metri. Introduse mental în orificiile din borduri, situate, acestea, imediat sub marginea superioară, nu puteau ajunge la mai mult de 2-3 metri în lateral. Iată cum puteau ajunge aşa departe în amontele râurilor interioare. Eleganţa formei corăbiilor compensează, paradoxal, lipsa de eleganţă a primăriei (Rådhus). Dar dau şi măsura până la care spiritul pragmatic dus la extrem produce pierderi în plan estetic. Odată mai mult, nu le poţi avea pe toate. Muzeul numit Kon Tiki ar fi trebuit să se numească Thor Heyerdahl. Căci adăposteşte cele 3 ambarcaţiuni cu care marele etnolog aventurier şi-a făcut demonstraţiile practice asupra ipotezelor transferurilor transoceanice de populaţii: pluta Kon Tiki (care a valorificat curentul atlantic subecuatorial), ambarcaţiunea Ra, făcută din papyrus, după schiţe antice egiptene şi Tigris, cu care a explorat partea vestică a oceanului Indian. În provoc pe ghid: lipseşte a patra. Care a patra, că n-au fost decât astea trei. Ba nu, plusez. Şi care zici tu că ar fi a patra? O copie a lui Kon Tiki, al cărei acces într-o zonă controlată politic de imperiul roşu a fost oprită de marina cu fanion de aceeaşi culoare. Ca replică, norvegianul, care, după ce realizase, nu putea să nu posede un dram de nebunie benefică, a dat foc replicii plutei, sub camerele televiziunilor şi cu destui ziarişti de faţă. Îţi dai tu seama ce efect mediatic ar fi avut azi? Atunci marinei cu stea roşie i se fâlfâia. Ghidul tace. Rumegă. De unde ştii? Am citit, nu-mi amintesc sursa, dar am citit in limba română. În anii ăia în care redactorul de serviciu de la România liberă căruia îi scăpase, între sute de telegrame de felicitare, în aprilie 74, şi pe cea a lui Salvador Dali: Vă felicit pentru instituirea sceptrului prezidenţial. Pe bune nu-mi mai amintesc sursa, ar putea fi o notiţă strecurată în presă de vreun scriitor care cumpăra Le Monde învelit în Scînteia de la kioskul din piaţa palatului. Vânam ca un copoi asemenea şopârle strecurate. Dar contează? Reflectă, apoi i se luminează ochii. Dacă nu m-ai fi spus nu-mi aminteam. Am citit şi eu kestia asta undeva, dar nu mai ştiam daca era vorba de copie sau de original. Păi originalul plutei e, oficial, aici, nu?, ricanez eu. Ghidul zâmbeşte. Alt moment de comunicare. În fine, al treilea muzeu e rezervat celebrului vas Fram. Îmi amintesc una din primele cărţi ale copilăriei, Spre pol, scrisă chiar de Fritjof Nansen. Şi citită aproape simultan cu emoţionanta poveste Fram, ursul polar, cred că a lui Cezar Petrescu. După care s-a făcut şi un film românesc. Din care nu mi-o amintesc decât pe Carmen Galin. Să păşesc pe puntea lui Fram, adică Înainte, la 55-56 ani după lectura expediţiei polare a celebrului explorator, asta mai închide un cerc. Oare finele inexorabil al vieţii va fi anunţat de închiderea ultimului cerc semnificativ? Dar să revenim la Nansen. A urmat, după ce norocosul lui omolog Roald Amundsen îi luase caimacul polului nord, cum i-a luat tragicului căpitan Scott caimacul polului Sud, o carieră de activist internaţional pentru cauze nobile. Nici asupra autenticităţii vasului adăpostit de clădirea muzeului nu te poţi pronunţa. Dar dacă cumva, ar fi artefact, e unul extrem de minuţios, căci are, dincolo de forma structurii, caracteristică începutul secolului XX, dincolo de curbura cocăi, rotunjită ca un ou, pentru a urca pe sloiurile de gheaţă făra a se sparge, o patină repartizată exact unde şi cum trebuie. Oricum pare mai probabil să fie Fram cel autentic, dar mai ales încă odată nu contează. Se întâmplă să păşesc pe traversa de la „chei” la punte simultan cu profesorul. Conversaţia decurge de la egal la egal, în ce priveşte recunopaşterea componentelor. Poate ne contrazicem puţin cu privire la vinciul ancorelor, ridicate la pic, dacă priveşti către prova de din afară. Profesorul semnalează motorul vinciului, eu replic că dacă n-ar fi decât motorul atunci cele 6 pârghii pentru manevra manuală, evident de rezervă, n-ar avea rost. Evit cala, prefer să rămân pe punte. Să-mi imaginez că simt aerul sărat şi îngheţat, care acum m-ar ucide. Pe neaşteptate, profesorul mă întreabă: nu-i aşa că te miri de cunoştinţele mele marinăreşti? Nu-mi permit să mă mir, domnule profesor, le înregistrez şi îmi pun problema unei explicaţii logice. Bravos, asta e atitudine ştiinţifică. Ştinţifică îi spunem noi, prizonieri mentali ai formaţiei, orice om cu mintea întreagă ar fi abordat strict identic, poate doar în termenii limbajului propriu, problema. Am făcut armata pe bricul Mircea, spune, pentru prima dată cu o nuanţă de mândrie, profesorul. Despre realizările în materie de manageriat ştiinţific vorbise până atunci pe un ton neutral. Fac socoteli în minte. La vârsta când d-sa făcea armata, în copilăria mea minele erau pline de soldaţi. Fiecare contingent plătea obolul, cu 2-3 luni înainte de liberare se întâmpla inexorabil un acidemt de mină. Vă invidiez puţin, domnule profesor. La vremea aia armata se făcea 3 ani, iar la marină 4. Am marcat şi eu un mic punct. Dar pe care din ediţiile bricului aţi fost îmbarcat? Pe a doua, care avea şi motor pe lângă velatură. Vezi straiurile astea? Le urcam cum aleargă copii, una-două eram la rândunică, postul de observaţie al celui care, secole de-a rândul, striga Pămââânt!!  Secole spuneţi? Primii navigatori cunoscuţi, fenicienii, care botezaseră actualul Gibraltar Stâlpii lui Melkart, zeul lor, cu 4 milenii în urmă, ca şi vikingii, făceau mai mult cabotaj. E adevărat că Eric cel Roşu pare să fi atins Newfoundland cu secole înainte să atingă Columb insula caraibeană. În fine, e mai important să avem acum şansa de a păsi pe puntea asta. Dar, domnule profesor, îngăduiţi-mi să vă spun, stimulat de plăcerea conversaţiei, în cunoştinţă de cauză, pe puntea lui Fram, despre greementul unui velier, fie el şi cu motor, o poveste despre căpitanul Scott. Ştiţi că a ajuns la polul sud cu 11 zile după Amundsen, găsind drapelul norvegian şi că a murit de epuizare, poate şi de inimă rea, la câteva zile de ultima bază, unde şi-ar fi putut recupera resursele vitale. În anul de graţie 2000, fiul altui explorator celebru, sir Edmund Percival Hillary, care-l fotografiase pe şerpaşul lui, Tenzing, pe vârful Everest, nici ăla, fiul, probabil nu întreg la tot capul, a refăcut, pas cu pas, itinerarul căpitanului Scott şi a revenit la punctul de plecare, nava cu care acostase la banchiza antarctică. Undeva, într-o lume care nu poate să nu existe, dacă astfel de fapte se întâmplă într-a noastră, indiferent dacă credem în ea sau nu, sufletul căpitanului Scott îşi va fi găsit liniştea… alt loc mai nimerit decât puntea lui Fram pentru a vă împărtăşi povestea asta nu-i.

 

Am sărit, grăbit să ajung la, de fapt, climaxul incursiunii mele în teritoriul vikingilor, peste parcul Vigeland. Plin de statui dintr-un material cenuşiu, poros, n-am de gând să caut acum natura lui. Văd persoane extaziate. Exact cele a căror poziţie, în perioada activă, era incompatibilă cu a mea. Nu rezist să fiu simultan sincer si puuuuţin rău. Eu nu văd defel siluete umane aici. Ci doar vag umanoide. Ceva între mutanţi şi extratereştri umanoizi grosolani cât cuprinde. Lipsiţi de graţie, dar exalând, doar natura, fie şi reflectată artistic, e plină de legi de conservare, o vitalitate stranie. Nu primitivă. Ci accentuînd aparenta condiţie nonterestră. Impecabilă e, însă, unitatea de stil. Nu mai repet povestea originii parcului, cine ajunge până aici cu lectura se va informa. Numele parcului e al sculptorului.

Deşi deja obosit, regret neincluderea în program a două din cele mai bine de 50 de muzee câte numără Oslo: Al pictorului Munch şi muzeul evreiesc. Până la ora stabilită pentru plecarea către hotel, ne aşezăm într-un părculeţ plăcut, confortabil, la două străzi de primărie, reperul adunării la autocar, dincolo de care descopăr, dar nu mai am lumina potrivită să şi fotografiez, Parlamentul (Stortinget). Frumuseţea şi eleganţa acestuia compensează alura de cazemată a primăriei.

 

La prima ajustare a textului, după ce-l postasem la data angajată pe blog, vestea crimei cu aproape 100 de victime a unui norvegian, în capitala prin care am trecut de curând, îmi dă peste cap şirul gândurilor… contrastul între absurditatea crimei şi liniştea oraşului, regăsită de noi, îmi anulează orice raţionament. Senzaţia e că fantoma unuia dintre din călăii de la Oszwiciem a pătruns în universul mostru dirct din iad. Înseamnă că, vai, e posibil…

 

Reintrăm, după căteva ore, dimineaţa următoare, în Suedia, pentru a atinge Göteborgul, unde plouă. Mă uit în jurul meu şi constat, pentru prima dată de la plecare, o doză de regret. N-am cui aminti o dimineaţă de martie 1989, când, după 0-1 aici, echipa a cărei emblemă o port la şapca de basebal, o distrugea, în sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni, cum se chema atunci competiţia, pe reprezentanta oraşului, campioana anului trecut a Suediei, cu un eclatant 5-1. Penultimul pas către a doua finală a CCE, cea în care A C Milan ne-a distrus, la rândul ei, cu 4-0. Un salt la Helsinborg pentru traversarea cu un ferryboat mai mic, la oraşul pereche Helsingør. E mai ieftin decât pe pod, nu departe de versiunea suedeză a oraşului, peste un braţ de mare. Aproape, la Lund, lângă Malmø, şade o veche prietenă. Aceasta, când se supără pe compatrioţii ei de câteva zeci de ani le spune că UE se opreşte la… København. Copenhaga în grafia noastră. De ce amintesc? Se va vedea. Căci dacă atitudinea celor doi ghizi polonezi faţă de cel care a fost Lech Kaczinsky m-a derutat, oferindu-le beneficiul prudenţei, drapat în preferinţe politice personale ceea ce aveam să aflu că există în capitala daneză m-a revoltat. În ce carte ma izbeam, tot la câteva pagini, de leitmotivul aşa merg lucrurile ?

Odată ajunşi pe teritoriu danez, cheltuim aproape jumătate de oră pentru a fotografia ceea ce în catalogul agenţiei era numit palatal lui Hamlet. Nu era prima dată când constatam că documentele de informare turistică sunt redactate pentru clientul cu un nivel mediu de cultură, altfel cu ce l-ai momi? Minoritatea situată statistic deasupra standardului, cea ce e inevitabil, conform calculului probabilităţilor, n-are decât să-şi exercite libertatea cum vrea. În limitele corectitudinii politice, n’est ce pas? Raţionamentul autorilor catalogului e transparent. Clientul potenţial observă similitudinea toponimică a celor două oraşe de pe malurile strâmtorii ce desparte sudul Suediei de Zeeland, insula mai mare a Danemarcei. Face legătura cu Elsinore, doar o fi citit şi el batăr programul câte unui spectacol de teatru cu celebra piesă sakespeareană. Şi-şi spune că da, ăla o fi locul acţiunii. În realitate, castelul se numeşte Kronborg. Adică cetatea coroanei. După sprintul (mă rog, sprintul unui om de vârsta mea) cu care culeg cele câteva unghiuri de captare a imaginii, mă dau iarăsi pe lângă ghid. Avusesem flerul să-l provoc încă pe ferryboat: Îţi dai seama, Edy, că dacă Shakespeare ar vedea acum intensitatea taficului peste strâmtoare n-ar mai avea inima să-i omoare pe toţi în scena finală? Replica vine prompt: Depinde de cine era cel care a semnat piesele cu numele Shakespeare. La capitolul ăsta nu eram chiar fără săgeţi în tolbă. Am aşteptat să continuăm dialogul la revenirea de la castel la autocar. Omul îşi desfăşoară un raţionament de bun simţ. Castelul a fost construit în 1525 şi o să vă spun şi de ce, pe drum către Copenhaga. Shakespeare s-a născut, zice-se, în 1561. Pe vremea aia informaţia circula mult mai lent ca azi şi cu viteze diferite la nivele sociale diferite. Informaţiile vehiculate în piesele semnate Shakespeare trădează aparteneţa autorului lumii de curte. Plusez: am citit într-o enciclopedie a personalităţilor care au influenţat istoria, făcută de un autor cu nume anglosaxon şi bine gospodărită, că  portretul robot al dramaturgului posibil, aici e humorul istoriei, purta prenumele tău. S-ar fi chemat, apud mister am-uitat-cum, Edward de Vere şi, într-adevăr se învârtea şi pe la curtea regală, dar avea şi viciul, viciu pentru mentalitatea epocii, de a duce viaţă nomadă a actorilor. E probabil să ai dreptate cu raţionamentul tău, fiul unui fabricant de mănuşi din Stratford on Avon era mai greu să cunoască tot ce dă pe goarnă în piesele lui. Acum că avem amândoi şansa de a o da în bară – cui ii pasă? Mie nu. Căci dacă un doctor în şekspirologie mi-ar demonstra cu a şi cu be că repet legende răsuflate şi le mai şi socot plauzibile, i-aş replica cu o schiţă a lui Isaac Asimov. Acţiunea se petrece în mediul univeristar, în care scriitorul a trăit destui ani. Trei profesori de specialităţi diferite au obiceiul să prânzească săptămânal la o cârciumă din campus (alt clişeu asimovian). Apare un al patrulea. Mărunţel, chel, oacheş şi taciturn. Era… Shakespeare. În vizită într-o universitate din secolul XX. Devine partenerul prânzurilor săptămânale. La capătul semestrului le spune că i-a plăcut societata lor ca indivizi, dar se retrage. Pleacă înapoi, în lumea de dincolo. De ce? Experimentul a eşuat lamentabil. Mă înscrisesem la cursul de shakespearologie (de notat diferenţa de grafie), eram curios care-mi e imaginea după 4 secole. Şi m-a picat profesorul la examen. Eram incompetent la materia asta. Deh, de-ale lui Asimov. Aşa că, autentic sau pseudonim, ce contează e geniul creatorului de limbă. Păcat c-au stricat-o mai întâi americanii, apoi negrii şi acum hispanicii refuză s-o înveţe.

Povestea reală a castelului Kronburg avem s-o aflăm de la ghid, om vesel, cu un verbiaj plin de aluzii, ca unul care e conştient de o anume imunitate. Subiectul atinge un punct sensibil: corupţia vamală. Subiect, vai, la zi. Aici şi acum. În România. Despre care toată lumea ştie că nu e o maladie inerentă şi intrinsecă a organsimului social ci un aparat bine pus la punct, unul în plus, pentru desăvârşirea controlului politic. Tendinţa marinarilor care aduc mărfuri în porturi de a înşela vama e veche de când se aduc mărfuri pe mare, începe ghidul. Şi e un adevăr elementar. Regele danez din acea primă parte a secolului XVI a găsit o soluţie inteligentă. Împotriva hoţilor nu poţi lupta decât cu metode hoţeşti. Câtă lână ai adus din Englitera, căpitane? Păăăăi, 5 baloturi. Pe corabie încăpeau 100 de baloturi. Bun, te cred. La câte koroane balotul? Să zicem 2. Bun, ia de la mine 10 koroane şi-ţi cumpăr toată încărcătura de… 5 baloturi. Marinarul negustor se scaprpină ciudos sub beretă. A şi măsurat, cu ochii lui de vltuir, că tunurile castelului bat până-n port. Decât să-şi piardă şi corabia mai bine pierde încărcătura. A doua oară nu va mai risca să înşele vama. Dar va înşela vămile altor porturi mai puţin dotate cu echipament la fel de inteligent şi eficace anti contrabandă. Din spatele hublourilor mele de submarin cu care abia mai văd la doi paşi privesc, nu fără o nuanţă lejer sardonică, pe acei pasageri care făceau, după propriile lor spuse liber exprimate, din establishmentul vremurilor mai mult sau mai puţin trecute. Nu pare să-i impresioneze. Ar fi de gust discutabil să fac presupuneri asupra pensiior celor câţiva, mă rog, mai degrabă câteva. Povestea nu-i atinge. Pe vrema lor oricum totul era al Partidului. Fără falsă modestie, am un mărunt sentiment de confort. Povestea ghidului despre funcţia aşa zisului castel al lui Hamlet n-a căzut chiar în gol. Good night, sweet prince… e ceva putred în toată lumea şi era deja din vremea ta… Morala fabulei e, însă, cu mintea de după asimilarea acestei informaţii, că imaginarea cadrului tragediei hamletiene aici are mult mai mult humor decât aş fi putut bănui timp de 55 de ani, de la prima lectură, într-un volumaş BPT, a textului. O să ziceţi că nimic nou nu-i sub soare? Vai, nu-i adevârat. Cu jumătate de mileniu în urmă, un rege danez înventase un mijloc inteligent şi eficace pentru a limita această maladie, care e contrabanda. Acum şi aici e sursă electorală. Lumea se degradează. Ce-i mai grav, crima înspăimântătoare a unui scelerat norvegian, sau hăcuirea cu sabia a puţinilor care nu plătesc puterii locale taxa de protecţie, într-un orăşel de graniţă? Răspunsul aparţine fiecărui cititor în parte, iar evantaiul virtual al răspunsurilor teamă mi-e că e/va fi larg…

 

Voi trece peste incidentul de la ultimul popas între Göteborg şi Helsingborg. Deşi, cei câţiva care aflaseră că voi scrie un jurnal m-au întrebat dacă voi menţiona incidentul, mai ales o doamnă căreia-i scăpase porumbelul că-i place cum povestesc (şi care sper că-l va citi, în prima lui ediţie, pe blogul meu), deşi am confirmat cu hotărâre, doar nu era să-i dezamăgesc, lumea era pe bună dreptate oarecum furioasă, nu-l voi menţiona. Din respect pentru cititorii mei refuz să scad nivelul relatării. Dar am sautat intervenţia decisă a unei pasagere căreia i-am mulţuimt într-o pauză şi cea oficială, a ghidului. Atât.

 

Cu siguranţă capitala Danemarcei merita, în sine, mai multă atenţie decât i-am acordat. Dar, cu toată jumătatea de dupăamiază câştigată chiulind, nu recuperăm, plecăm la drum în fiecare dimineaţă mai obosiţi, atingem limita fizică şi mentală mai devreme. Sau să vorbesc exclusiv în numele meu? Bine, recitiţi fraza la persoana întâia singular. Aş fi vrut, sau aş fi preferat, sau mi-ar fi plăcut să am în colecţie o fotografie a unei statui a lui Hans Christian Andersen. Cea din colţul pieţii primăriei e excelentă, cu ţilindru, privire adânc melancolică, dar lipsită, parcă, de îngăduinţă şi cu o carte deschisă între mâini, sprijinită de coapsă, în poziţia picior peste picior. Dar cum am reuşit să evit turul ăsta să fotografiez altceva decât peisaje, clădiri şi monumente, fără pesonaje, cu o singură excepţie, mă gândeam să recuperez fotografia în timpul lăsat liber, care oricum e întotdeauna prea lung faţă de resursele de orice natură de a-l cheltui cu folos. N-am mai avut ocazia şi se va vedea de ce. După cea mai scurtă dintre prezentările primăriilor celor 3 capitale vikinge, ghidul local, alt român, cel mai rafinat, dar a cărui plicitseală e bine deghizată sub volubilitate (mai ales în comparaţie cu temperamentalii săi omologi  de la Krakowia, Stockholm şi Praga), ne duce să vedem, la ţărm de mare, celebra mică sirenă. Statuie zice-se proaspăt revenită din… China. Metal eloxat, atitudine melancolică, poziţie bine găsită, cu spatele la ţărm şi privirea invizibilă spre neatinse depărtări, sugerează datele esenţiale ale poveştii lui Andersen. Ghidul ne spune şi povestea statuii. Inspirată de un spectacol de balet (sau de operă, cu solouri dansante?) scenarizat, la vremea sa, după poveste. Un sculptor de notorietate atunci, nu mă-ntrebaţi cum se numeşte, avu ideea nemuririi nu a poveştii, oricum nemuritoare, nu a spectacolului, nu a personajului, ci a balerinei interpretând personajul. Balerină la fel de notorie în epocă. Interesant e că, văzând schiţa, balerina a refuzat să pozeze nud, aşa că fu aleasă altă operă de artă a bunului Dumnezeu ca model pentru trup, capul fiind modelat după cel al balerinei. Omul e o fiinţă asociativă, mi-am reamintit unul din dictonurile preferate. Momentul seamănă cu personajul Deborah, la vârstă nubilă, din nu mai puţin celebrul film Once upon a time in America, ars poetica lui Sergio Leone. Există un cadru în care Deborah dansează, nud, în podul plin de saci de făină, pentru Noodles, care priveşte prin locul liber lăsat de un nod scos din peretele de scândură. Cadrul e scurt, câteva fotograme, o secundă mai mult ar fi stricat secvenţa (dulceaţă se mănâncă cu linguriţa, proverb românesc). Surpriza vine însă în postgeneric: un nume rămas anonim, un alt boboc de adolescentă e filmată în acel cadru, ca body double. Dacă Jennifer Connaly, actriţa ce-o interpreta pe Deborah nubilă şi care şi-a pierdut farmecul odată cu maturizarea, va fi filmat ulterior cadre sau chiar secvenţe nud, asta e irelevant şi nu face parte din conexiunea declanşată de povestea ghidului.

Constat, cu o anume uimire, că pentru băştinaşi, pentru grup şi pentru cei doi ghizi, cel local, repet, român şi cel al agenţiei, Andersen se reduce practic la Mica Sirenă şi la Fetiţa cu chibrituri. Nimeni n-a citat altă poveste, n-am văzut, în strâmtele limite ale trecerii prin Copenhaga, unde nici acum nu ştiu dacă există un muzeu Andersn, bănui că nu se poate să nu existe, urmele poveştii care pentru mine e emblematică, reprezentativă şi semnificativă. Un soi de deget opozabil palmei, căci e optimistă, deşi 97% din text e mai rece şi mai tristă decât poveştile mai larg cunoscute: Crăiasa zăpezii. Key şi Gerda nu sunt Hänsel şi Gretel, ci copiii care se iubesc din poemul lui Jaques Prévert. Key e răpit de crăiasa zăpezii, mai rea decât maştera din Albă ca Zăpada, care domneşte într-un palat, fireşte, de gheaţă. Precum maştera, crăiasa zăpeziii are o oglindă. În care imaginea e hidoasă. Crăiasa are puterea de a îngheţa inimile. Cursa extenuantă, tenace şi cu nezdruncinată credinţă a Gerdei ajunge să spargă oglinda vrăjită, inima lui Kay se dezgheaţă, crăiasa piere. E povestea soţiei lui John Nash, matematicianul skizofren, premiat Nobel pentru economie în 1994 (vezi A beautiful mind, carte şi film). Aş putea pretinde că am întrezărit spiritul poveştii, faţă de care, să fiu iertat, mica sirenă e vodevil, în ochii melancolici ai statuii din colţul pieţei primăriei, dar aş risca să fiu simultan mincinos şi inconsecvent. Mai ales după ce n-am omis episodul cu mărturisirea ofiţerului majestăţii sale John Charteris.

Am renunţat la restul progrmului, luînd în anfiladă o stradă pietonală, gen fostul Lipscani, deschisă din piaţă primăriei, la capătul căreia, din altă piaţă, se putea lua metroul. Avurăm nevoie de ajutorul unui tânăr băştinaş, îndatoritor şi înţelegător, pentru a cumpăra tichete, pe care n-am înţeles de ce n-am găsit o strungă unde să le inserăm pentru a ne deschide calea spre peron. În fine, ajunserăm la hotel, antepenultima staţie până la capătul liniei, unde era aeroportul. Ceea ce confirmă ideea localizării hotelurilor. Am reflectat la experienţa incapacităţii de a utiliza o maşină mai informatizată decât cele japoneze utilizabile, acelea şi de indivizi cu IQ cât al lui Forrest Gump. Nivelul tehnologic în sine nu e totul, inserarea lui într-un sistem prietenos e esenţială. Cele 2 oraşe japoneze văzute în 2006 bat, la capitolul ăsta, Copenhaga. Asta e, la urma urmei, acceptabil, cred că e destul de probabil ca un anume procent senect dintre locuitorii Copenhagăi însăşi să nu se descurce fluent în dialogul interactiv cu un ecran ce-ţi oferă arborele de opţiuni, perfect natural, acesta, pentru majoritatea crescândă a utilizatorilor de smartphone. Alt dinte am împotriva străvechii capitale vikinge şi voi respinge cu vătraiul (liniştiţi-vă, domnilor preşedinţi, într-un apartament de bloc dintr-un ghetto – aşa numesc eu cartierele de blocuri -, nu e loc pentru un şemineu, iar în viloaiele kitsch ce ne-au năpădit ca bălăriile nici nu am posibilitatea să locuiesc şi nici n-aş face-o) un dentist care şi-ar propune să mi-l scoată, batăr de mi-ar fi cel mai bun prieten. Există o comunitate să zicem hipiotă, de fapt asocială, în care dacă nu eşti de-al lor e mai bine să nu intri neînsoţit de unul de-ai lor, poliţia nu se bagă – ghidul dixit, autointitulată nu ironic ci neruşinat (nu spun numită, căci s-ar deduce fals c-o recunosc ca atare!), la intrarea căreia scrie: Aici se termină UE şi se intră pe teritoriul statului independent Christiania. Est modus in rebus. Sau, vorba regretatului doctor Savel Cheptea: prea puţin e la fel de rău ca prea mult. Sa, cum zicea Hippokrates din Kos, unul din părinţii medicinei, în versiune latină: dosa facit velenum. Toleranţa cu care se laudă danezii a mers deja mult, mult, prea departe. Dar nu luaţi cele de mai sus, care se mărginesc să exprime o atitudine (consider atitudinea şi caracterul parametrii umani definitorii, iar nu inteligenţa ori talentul). Odată exprimată atitudinea, redevin reflexiv şi nu pot interpreta apariţia acestei celule canceroase în organismul social al aparent celei mai sănătoase părţi a Europei (regate protestante, state sociale) decât ca simptom al legii naturii. De fapt punctual al legii entropiei. Sociale, evident. Dacă stelele se nasc, trăiesc şi mor, pentru a oferi materie pentru naşterea altor stele, ceea ce face din galaxii macroecosisteme cosmice cu o viaţă specifică, civilizaţiile nu sunt eterne. Pentru a admite că faci parte dintr-un fluviu care curge dinainte de a te naşte tu şi mult după ce vei muri e nevoie nu de luciditate, ci de o mică doză de curaj. Iată cum, din poignet, încerc a găsi partea bună a acetei revoltătoare enclave. Faţă de care o moschee la doi paşi de fostele turnuri gemene e mai de bun simţ, iar taberele ilegale de la periferia Romei sunt dacă nu tolerabile, cel puţin ineluctabile, la scara exagerării aşa zisei democraţii. Atenţionez cititorul a cărui tensiune arterială ar creşte la lectura acestui pasaj, după ce fusese avertizat că refuz să inserez în paginile raportului de misiune incidentul de dinainte de părăsirea teritoriului norvegian, că n-are decât să sară pagina. Aceia dintre cititori dotaţi cu intuiţie şi care mi-au fost alături în marşul nordic vor fi simţit de la acel pasaj că voi plăti cu dobândă exact aici şi acum.

Cum cel mai enervant lucru din tur a fost, cu nimic mai puţin decât în cel european de acu’s 5 ani, lălăiala, lungirea pauzelor, lungirea inutilă a timpului independent (prea puţin pentru valorificare eficientă, mai ales pe ploaie sau sub permanenta ei ameninţare, prea mult pentru a nu contribui la cazarea mai mereu târzie cu decontarea cumulativă a oboselii, maximul desincronizării fu atins în ziua cu relevanţă personală. Nu voi pomeni ce anume aniversam noi în acea zi, n-are legătură cu subiectul, care e schiţarea locurilor, corelat cu minime reflecţii pe marginea acestora: plecare ultramatinală pentru a aştepta la ţărmul sudic al Zeeland cam o oră şi jumătate „decolarea” ferryboatului. Un mic dejun înlocuit cu hrană rece, cum de multe ori se aranjase în cei 8 ani anteriori ne-ar fi putut face, eventual, să prindem ferryboatul de 9. Aşa am stat aiurea pentru cel de 11. Cu consecinţele inevitabile: ajunşi la Berlin către seară etc. Noroc că nu prea mă interesa mare lucru, cum spusei câteva pagini mai sus. Singurele puncte de pe agenda mea le-am atins: poarta Brandemburg, care abia acum, în direct, văzui că e inspirată din poarta Propileelor, cum ne spune ghidesa locală, deşi văzusem sute de fotografii şi imagini din filme cu ea, o bucăţică de zid, înconjurară, ironic, cu un gard de sârmă (pentru conservare, dar ironia rămâne) şi Check point Charlie. O bilă albă ghidesei care a explicat denumirea punctului oficial de tranzit de nivel protocolar înalt în vremea aşa zisului război rece prin conceptul de alfabet militar. Şi magna cum laude pe lângă bila albă pentru a fi considerat implicit că e vorba de alfabetul militar american: compania Alpha, Bravo, Charlie… cine a citit literatuea mediului militar american, fie ea şi de consum, ştie. În fine, pe Unter den Linden degeaba treci cu autocarul, dacă nu te poţi plimba per pedes în parfumul teilor. Reichstagul nu mă interesa, imaginea soldatului rus cu steagul îmi dă peste cap concepţiile evoluţioniste, convingându-mă că nu mă trag dintr-o ramură africană a primatelor mari, ci din tauri. Pentru imaginea asta am ca antidot curent celebrul catren, dedicat soldatului rus, pentru care Păstorel a făcut, la vremea cuvenită, pârnaie. Nu-l mai citez, cine e curios îl va găsi. Şi se va amuza sau nu. Ad libitum. Doar diversitatea şade la baza stabilităţii oricărui ecosistem. Merită, totuşi, menţionate Tiegarten, o mândreţe de parc, Kurfűrstenstraβe, un bulevard ce dă măsura gigantescului oraş şi o informaţie relevantă: 400,000 arbori pe marginea arterelor. Dar blocurile din Berlinul fost colonie imperială sunt mai mohorâte decât în cel mai lipsit de personalitate ghetto bucureştean, faţă de care Drumul Taberei e de-a dreptul elegant. Ştiu exact pe cine va înfuria aprecierea de mai sus, dar mai ştiu că probabilitatea de a-mi citi, mai întâi online, apoi tipărite, paginile, e quasinulă. Şi chiar ar fi benefică lectura, o şansă, oricât de iluzorie, de a scoate acea distinsă doamnă din încremenirea în proiect. Aici voi evita să mă abţin de la precizări cum am făcut-o în cazul incidentului ocultat. Nu i-a fost de ajuns distinsei companii de autocar că îngerul ei păzitor îi dăduse în Oslo un avertisment biologic, a ţinut să-mi împroaşte, cu mânie proletară şi privire cruntă, la prima pauză după Praga, drept replică la comparaţia de mai sus, că pe vremea comunismului fiecare membru ceapé mergea în fiecare vară la mare. Firea de ardelean căpos, căpăţânos şi încăpăţânat îmi cerea s-o desfiinţez. Aceeaşi fire de ardelean lent îmi cerea să-nu uit că nu-i nici o grabă. M-am limitat, deci, la o replică soft, de circumstanţă, dar răspunsul mental, abstas, era limpede: cucoană, dacă, prin absurd, ar fi fost aşa cum zici, de ce nu te muţi în Cuba sau Korea de Nord? Sau chiar în Venezuela măscăriciului Hugo Chavez. Cum lipsa de grabă a ardeleanului fu satisfăcută, conştiinţa de reporter îmi cere să nu omit dialogul virtual. E tot o problemă de atitudine.

Lângă Potsdam, am cheltuit aiurea inutil de mulţi bani pentru a scuti abia jumătate de oră de ploaie, faţă de pauza impusă chipurile de orarul autocarului, căci în muzeul fostului palat Sans souci n-aveai de ce rămâne mai mult, iar palatul însuşi e o versiune palidă a modelului francez, chiar pentru gusturile franţuzite ale lui Frederic al II-lea. Singurul obiect de artă care mi-a atras ateţia, lăsat inteligent pe ultimul culoar al itinerariului, fu un portret al regelui prusac, un studiu psihologic de fineţe. N-am aflat numele pictorului, l-aş fi notat, dar custozii nu vorbeau defel decât nemţeasca lor care pentru mine e deja mai puţin inteligibilă decât japoneza. Şi când mă gândesc că avusesem ideea inteligentă de a le da copiilor lecţii de germană… ca bază nu pentru engleză, generaţia lor o învăţa oricum, în versiunea slang, dar funcţională, ci pentru familia limbilor germanice. Din păcate experimentul a eşuat. Ar fi fost interesante grădinile de la Sans Souci, dar, din păcate ploua. Şi din fericire, autocarul a sosit la minut. Exit Germania. Mă rog, peste câteva ore bune. Şi după oprirea, reglemetară dar scurtă, în Dresda. Unde îi amintii, perfid, simpaticului ghid, dupa relatarea sa inerentă despre stupida bombardare a oraşului de către aliaţi, în primăvara lui 45, de Abatorul 5, al lui kurt vonnegut jr.

După străbaterea centurii Sudeţilor, pe serpentine, am coborât pentru juma’ de oră care s-a facut o oră jum’ate la Karlsbad. Mă rog, Karlovy Vary. Măcar am avut satisfacţia de a citi numele originar pe o tăbliţă indicatoare inainte de a depăşi graniţa germană. Acelaşi aspect mitteleuropean cum sesizasem cu ani in urma la Opatija, care e… în Croaţia. Se însera, n-am văzut mai nimic. Nu cred ca mi-aş petrece acolo o vacanţă. Seara ajungem în sfârşit în Praga. Să nu uit să dau Cezarului imanent ce i se cuvine. Ghidul ne precizează că cei aproximativ 800,000 etnici germani alungaţi, după război, din formatul prescurtat (fără Rutenia, adică, încorporată de Stalin în Ukraina) al artificialului stat zis ceho-slovac (o vreme char cehoslovac!) n-au fost reprimiţi în locurile lor de baştină. Sunt boemii, adică cehii, responsabili? Nici vorbă. Ci ranchiuna lui Stalin, cel mai răzbunător, până la schimonosire psihologică (de suflet nu poate fi vorba la acest individ), din clubul oamenilor foarte puternici din istorie. De atitudinea post 90 nu am bază de comentarii. S-ar întoarce vreo familie de saşi în ceea ce strămoşii lor numiseră Siebenbűrgen?

 

Ghidul din Praga fu vişina din glazură. Grăsoc ca un boem corcit cu un neamţ, patron de berărie (ce altceva?), locvace, monarhist înveterat, până la a face mişto de Havel. Bun dramaturg, zero politician, fu diagnosticul lui lapidar. Dar nu exista altă soluţie. De slovacii care picaseră în mania naţionalistă şi care au pierdut pe toate planurile prin desprindere, că nu le plăcea intelectualismul anticomunist al lui Havel, n-are nici măcar de comentat. Cineva din grup mă scuteşte să observ că n-au pierdut nimic. Erau în cărţi, trebuia completată masa de poker politic de la Visegrad. Răspunsul fu o grimasă. Schimb vorba şi-l întreb dacă de undeva de pe traseu se vede locul unde îşi dăduse foc Jan Palach. Din păcate nu direct, dar de pe colină o să vă arăt direcţia cartierului.

A descrie ce am înţele din Praga după ce visasem zeci de ani să-l văd, dar mai ales după ce citisem acea povestire stranie a unui prozator român, matematician ca formaţie, sălăşluind uneva în State, în care Mihai Viteazu se întâlnea cu astronomul Tycho Brahe la curtea lui Rudolf al II-lea, ar însemna să-mi bat joc de cititor. Nu vreau. Praga va rămâne în umbră. E, în felul ei, cea mai importantă aşezare umană de pe traseu, din cele 8 ţări traversate. Las deci cititorului deplina libertate de a-şi imagina propriul itinerar prin oraşul de aur. Nici nu mai notez că ghidul local, un român emigrat demult, nu mi-a putut răspunde de ce numele ceh al râului tutelar, Vltava, sună în germană Moldau, adică Moldova. Nici ce-aş fi vrut să văd la Praga n-am de gând să înşir, cum o făcusem în alt oraşe, unde mă întâlnisem cu repere livreşti. Căci afară de Londra şi Paris, cele mai multe astfel de repere de aici se adună. Dar nici nu voi omite să spun că am ochit strada Ceske Budejovice, localitatea de baştină a bravului soldat Svejk, localitate către care o plăcuţă indicatoare te îndruma pe şoseaua către celebra localitate balenară. În atari condiţii am renunţat a-i pomeni pe Johannes Kepler, pe Karel Čapek, cu Bohumil Hrabal, pe Hrehor Mendel (Hai să-i grafiem numele ceheşte, deşi fu născut german) nu-l punem, el ţine mai mult de Brno, dar pe tânărul anonim al cărui grafitti pe zidurile cine ştie cărei clădiri, Lenin! Trezeşte-te! Au înnebunit!  în ultimele zile ale lui august 1968 n-avem de ce să nu-l punem. De cei pomeniţi indirect, precum Jaroslav Hašek, născut chiar în Praga, Bedřich Smetana, acesta mort la Praga, danezul Tycho Brahe, care i-a lăsat moştenire lui Kepler datele orbitei lui Marte, studentul Jan Palach nu mai vorbim. As fi vrut să le pot întâlni fantomele între ziduri. Cum am simţit trioul personajelor lui Eco la Paris, în catedrala, atunci în şantier, unde atârnă pendului lui Foucault. Şi mai e ceva ce n-am simţit, dar asta la sfârşit.

 

Publicarea, pe blog, la data cuvenită, a primei versiuni a acestui jurnal, născu o reacţie de substanţă. Un interlocutor din generaţia mea, dar incomparabil mai instruit şi, spre deosebire de mine, aflat în deplinătatea forţei intelectuale, inutil să precizez că e şi un povestitor mult mai înzestrat ca mine, după ce schiţă pe un e-grup propriul său itinerar praghez, făcut cu ani în urmă, muuuult mai bogat decât al nostru, dărui membrilor e-grupului, deci şi mie, biografia unui personaj special, abate, intelectual, care învăţase, în anii de început ai primului război mondial, româneşte, de la prizonierii români ai armatei imperiale. Pentru cititorul curios, numele abatelui e Zamoral. Drept pentru care îi aduc interlocutorului meu mulţumiri publice.

 

De Bratislava am vorbt în avans, n-am nimic de adăugat. O cină la Tatabanya, din nou Budapesta by night, cu aceleaşi explicaţii şi aceleaşi umbre de clădiri şi ultima zi înapoi acasă, lipsită de blocajul dintre Sebeş şi Sibiu de acu’s 5 ani, pentru a strânge nişte mâini, a chema un taxi, la prima oră, zeri si ceva, a zilei de marţi 5 iulie sosit pe telefon la fel de prompt ca cel din dimineaţă plecării. Misiune îndeplinită.

 

Integrarea capitolului nordic în această Însemnare a călătoriei mele cere răspunsul la două întrebări: unde erau duhurile mele transparente şi ce muzică mi-a sunat în capul meu pătrat de-a lungul itinerarului. Scânteina, cel mai recent dintre duhuri, îşi va câta aria în capitolul următor, rezervat pelerinajului în ţara sfântă. Pomenirea ei aici ar fi diluat rolul pe care i l-am definit în camera de hotel din Yerushalayim, când rămăsesem să aştept medicul şi am schiţat o ficţiune înlocuitoare a relatării zilei. Publicarea în premieră, pe blogul meu, a jurnalului, înainte de a-l insera în manuscrisul altfel predat editurii şi aşteptându-şi în linişte şi fără panică, rândul promis, la data la care e publicat, mă scuteşte net de a răspunde la întrebare cu privire la cel mai vechi dintre duhurile transparente însoţitoare. Cu care dialogul a atins alt nivel decât până acum. Căci simt că mi-am încorporat fiinţa sa, ergo dialogul nu mai are nevoie de cuvinte. În fine, dar în nici un caz în ultimul rând, personajul cu adevărat cel mai vechi, intrat în câmpul meu emoţional, cu un an înainte de prima călătorie, se distrează maximizând, ca într-o încercare a rezistenţei, ambiguitatea atât a dialogului, cât şi a nondialogului, în versiune efectivă dar şi în versiune imaginară. Doar nu vă închipuiaţi, domnilor prşedinţi, că n-am purtat acum, ca în toate celelalte călătorii, dialoguri imaginare cu nălucile mele. Diferenţa, materializată prin neexplicitarea lor, prin absenţa punerii în pagină, exprimă nimic alta decât carteziana îndoială (premisă secundară ce-mi confirmă că gândesc şi exist) că de data asta vorbele mele rostite în minte au ajuns până la ele. Ele – duhurile. Duh, duhuri, substantiv neutru. Ci excepţia aceluia dintre duhuri care face acum parte din fiinţa mea. N-o să mă repet citând încă odată pe André Gide. Ştiu însă că aforismul ambiguu al lui Gide exact asta exprimă, o îndoială în adânc, deşi formal sună rezolut. Ce pot spune? Doar îi e deja clar cititorului, înainte de a-l pregăti pentru acurateţea relatării finale a pelerinajului, că acest capitol e cel mai lipsit de ambiguităţi. Mergând până la a-l şoca parţial, uneori. Pe el, cititorul generic, care dacă tz % dintre cititorii reali poartă cămăsi bleu, va purta o cămaşă colorată tz% bleu. Adică una în petice… statistice. Cel puţin Profesorul, dacă nu toţi colegii de promoţie, participanţi anul trecut (acu’s 2 ani la data preobabilă a apariţiei cărţii) la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire, cel puţin majoritatea cititorilor mei uzuali cunoaşte legătura dintre probabilitate şi statistică: dacă un obiect individual are cu probabilitatea p proprietatrea sau comportamentul q, atunci la un colectiv statistic al obiectului respectiv, adică un număr destul de mare de obiecte omologe, proprietatea sau comportamentul q vor apărea cu bună aproximaţie în procentul p%. Ergo… despre dialogul meu nonexplicit şi, punctual, fără cuvinte, cu duhurile mele transparente voi spune fără preget cu atât mai bine, indiferent ce simt şi ce cred.

Muzica: Nu prea multă: Dansul maghiar numărul 5, apoi Marea Poloneză de Chopin, pe care o prefer tuturor nocturnelor, câteva arii din suita Peer Gynt, fraza lui Jack Kennnedy, Ich bin ein berliner, mixată imaginar pe cântecul de negri We shall overcame one day, pus în cirulaţie la vremea sa de Joan Baez, melodia imnului german, pentru care respectul meu faţă de nemţi, care n-au abandonat-o, ocultând doar agresivul Deutschald űber alles, bineînţeles primele măsuri din Vltava lui Smetana… dominate, acestea din urmă, de melodia cântată la abia un an după toamna lui 68, de Rika Zaraï, sub cupola Sălii Palatului, din Bucureşti: C’etait a Prague, il y avait plus longtemp, c’etait a Prague, et je venais d’avoir vingt ans…

Ce-ar mai fi de spus? Că itinerarul face, malgré lui, chiar fără Oszwiciem, nenumărate trimiteri la istoria celui de-al doilea război mondial. Încă recent în mintea mea şuie, deşi desfăşurat în alt mileniu. Dar a face suma conexiunior, după ce am notat câteva pe parcurs, ar fi, vorba inimitabilului cronicar al Casablancăi, un peu trop. Relatarea se opreşte deci aici.

 

Note: * La prima trecere, în 2006, deşi privisem atent, îmi scăpase. Felicia, care nu avea de unde să ştie unde era plasată, îmi atrăsese atenţia că tocmai trecusem pe lângă poarta unităţii;

** Vezi subtilele şi exactele consideraţii despre modul de scriere, cu sau fără puncte, în prefaţa la volumul Trompetsitul care semăna cu Melchiade, Ed Limes, Cluj, 2010, în prefaţa semnată de… criticul de film Ioan Pavel Azap;

*** În contabilitatea mea polonezii au mai multe bile albe decât oricare alt neam european. Una dintre acestea e că statul polonez, desfiinţat în 1795, de imperiul rus (în formatul de atunci), cu complicitatea Prusiei, duşman istoric, deci natural şi imperiul Austriac, cu 72 de ani înainte de a intra în faza lui de descompunere, când s-a numit austro-ungar, statul polonez deci, una dintre puterile majore ale Europpei sfârşitului de ev mediu, reconstituit de mareşalul Pilsudski, în binecuvântatul an 1918, ca republică, a păstrat pentru armată titul de armată regală. Iar dacă cumva greşesc, această titulatură a fost asumată doar după a patra împărţire a Poloniei, între cei doi monştri, în septembrie 1939, când toţi militarii care au scăpat crimei de la Katyn au constituit baza rezisteţei naţionale sub numele Armia Krajova. În 1918 sau în 1939, esenţial imi pare că guvernul polonez în exil de la Londra, ca guvern republican, n-a obiectat asupra denumirii rezistenţei naţionale.

16 iulie 2011