RESTITUIRI CALENDARISTICE

E miercuri 8. Tocmai mi-a sosit cartea, demultişor aşteptată, Uscatoria de partid  – blitz proze, de Radu Ţuculescu. Ar fi fost timp destul să scriu despre ea pe blog. Dar recenzia va fi amânată pentru luni 20. Pe luni 13 reiterez câteva amănunte calendaristice. Despre care am mai scris, anii trecuţi. M-a îndemnat la asta dialogul dintre un realizator TV şi primarul unui mare oraş cultural. Dialog în care edilul local a excelat în stupiditate. Precizările calendaristice pe care le repet se adresează tuturor. Dar cu un mic plus prietenilor din acel oraş.

În acel dialog venise vorba, între altele, de ziua de 9 mai. În contextul dialogului, referirea ar fi fost evidentă. 9 mai e ziua Europei. Primaru respectiv a clamat aniversarea independenţei României. Ceea ce este un fals istoric. Inculcat timp de, iată, nu doar 2 generaţii, de celebrul agenr stalinist Mihail Roller. Dar s-o luăm cătinel. Nu, nu pas cu pas! Sintagma asta altfel populara e gata compromisă! Aşadar:

Pe 9 mai 1877 la Camera deputaţilor era sesiune de interpelări. Răspunsul ministrului de externe Mihail Kogălniceanu la interpelarea deputatului liberal Nicole Fleva a fost considerat de istoria rollerista drept proclamaţie de independenţă: În stare de răzbel, cu legăturile rupte cu Poarta, ce suntem, domnilor? Suntem independenţi! Aici trebuie să discernem între valoarea politică a frazei şi valoarea juridică. Cea de-a doua e nulă, dpdv politic. Prima e evidentă. Mai mult, data n-a fost aleasă întâmplător! Căci a doua zi dimineaţă, 10 mai, a fost convocată sesiunea COMUNĂ a camerei şi senatului, deci a parlamentului. Care a votat în unanimitate moţiunea care proclama independenţa de stat a Românei. Dece spin cădata n-a fost întâmplătoare? Primo, cutuma interpelărilor parlamentare e de a se plasa guvernul în funcţie în ipostază incomodă. Intepelarea este, cutumier, unul din instrumentele opoziţiei parlamentare. Dar Nicolae Fleva făcea parte din partidul care susţinea guvernul. Interpelarea sa a fost, în limbaj neacademic, o minge ridicată la fileu guvernului. Prin ministrul său de externe. Apoi, s-a profitat de data sesiunii de interpelări, tcmai penrru a facilita proclamaţia juridică a independenţei la data la care se împlineau 11 ni de la depunerea jurământului domnitorului Carol I, prin care-şi prelua funcţia. În ziua în care ajunsese la Bucureşti. Semnificaţia zilei de 10 mai a fost întărită alţi 4 ani mai târziu. Statutul ţării a fost ridicat de la principat la regat, iar domniorul a devenit rege în urma plebiscitului din 14 martie 1981, act ratificat de parlament. Dar încoronarea ca rege (cu coroana de oţel, turnată dintr-un tun cucerit la Plevna) a fost performată pe 10 mai. Care a devenut triplă sărbatoare naţională. În imnul regal e inserat textul: sfântă zi, căci ea ne-a dat / domn puternic ţării noastre, libertate şi regat. Că din persectiva ocupantului postbelic, sentimentul regalităţii trebuia eradicat, nimic de mirare. Regimul întemeiat de Lenin e regicid! Soluţia la îndemână, bazată pe ignoranţa publică, a fost consderarea celebre fraze a lui Kogălnicenu drept proclamaţie legală. Şi iată că ignoranţa se propagă şi azi.

Trebuie precizat că şi în afara istoriei controlate au mai existat diferenţe de datare. Chiar în memoriile lui Carol I, cele redactate de Mite Kremnitz, e spune că sedinţa comună consecutivă celei de interpelări ar fi fost convocată tot în seara de 9. Nu ştim dacă aşa scrie în memoriile originale, sau textul e modificat la reeditarea de către o editură efemeră. Mai mult, în mediul publoc românesc domneşte o confuzie, iar preferinţele pentru o dată sau alta sunt subiective. Ciudat e ca un mare număr de documente oficiale şi semioficiale proferă informaţii contradictorii. E.g. sesiunea de interpelări e numită… adunare extraordnară a camerei. Confir constituţiei adoptate cu un an mai devreme, în 1866, un document oficial, precum proclamarea independenţei, nu poate fi emis consecutiv de camera şi de senat, cum afirma destule documente, c numai într-o sesiune comună.

O a doua forţare a istoriei, de sorginte tot stalinistă, e data oficială a semnării, de către reprezentantii cancelariei (cabinetul ministerial) al Germaniei a capitulării necondiţionate. Act care încheie legal războiul european. Hitler se sinucide pe 30 aprilie. Il desemnase cancelar pe amiralui Karl Doenitz. Dificulăţile de cominicare fac ca actul de capitulare necndiţionată să fie semnat la Reims, de către general-colonelul Alfred Jodl, şeful OKW, deja prizonier. Pe 7 mai. Inclusiv în faţa reprezentantului lui Stalin. Care Stalin sa supărat şi a forţat o a doua semnare, în prezenţa generalului de armată Ghroghi jukov, comandantul armatei rosii. În suburbiile Berlinului (ocupat de armata roşie). De data asta din partea Germaniei a semnat generalul colonel Wilhelm Keitel, şeful statului major al OKW. Actul a devenit valabil la 0ra 23:01, ora Europei Centrale, a datei de 8 mai. La acest moment ora Moskovei era 9 mai. Iată dece jumătatea vestică a Europei sărbătoreşte ziua victoriei pe 8 mai, iar cea estică pe 9 mai. Dată impusă de Stalin ţărilor din sfera colonială. Coincidenţa a fost speculată de istoria rolleristă inclusiv pentru a impune data de 9 mai ca zi a independenţei. Cât priveşte ziua victoriei, cum ora României nu e cea a Moskovei (ce-i drept, nici a Europei Centrale), ar fi cazul să revenim şi noi la sărbătirrea zilei de 8 mai ca zi a victoriei. Dar, inerţia mentală e imensă.

Dar actul capitulării mai cuprinde o problemă. Legal, capitularea a fost asumată de Wehrmacht. Adică de Armată. Nu şi de guvernul civil, care se afla la Flensburg. Cancelar fiind legal amiralui Karl Doenitz, desemnat prin testamentul lui Hitler. Invers decât capitulrea Germaniei pe 11 noiembre 1918, de către guvernul civil al Reichului, nu şi de armată. Problema a fost rezolvată prin instituirea Comisiei Aliate de control. Post factum.

Data de 13 mai, a apariţiei articolului e propice pentru acest remember repetat.