RADU COSAŞU

Pe Radu Cosaşu l-am întâlnit în premieră în vara de neuitat a lui 68, între mai şi august. Mă cucerise un articol din revista noastră de partid (cinefil) şi de stat (la coada matinală pentru biletele studenţeşti). Tonul era deodată inteligibil, direct, diferit de cel academic-abstract-râşnit-impersonal al majorităţii criticilor de cinema, cu excepţiile celor pe care-i audiam cu orice ocazie când vorbeau în faţa studenţilor. Se întâmpla ca noua voce să fi remarcat exact cele 2 filme ale verii care-mi spuseseră ceva şi mie. Unul era Aventurierii lui Robert Enrico, cu Alain Delon, Lino Ventura şi pletele fluturânde, sub soare, pe mare, ale Joannei Shimkus, canadiana despre care am aflat abia peste zeci de ani că avea să devină soţia lui Sidney Poitier.
Tot peste ani aveam să aflu, din seria celor 6 volume de Supravieţuiri, că scriitorul cronicar tocmai ieşea atunci la mal după 12 ani de deşert roşu, când şomase fără drept de semnătură în presă. 12 ani la urma urmei fertili, din care s-au născut Supravieţuirile, reeditate în anii 2000, apoi inserate în volumele cu opera integrală, publicate de Polirom. Pecetluite de al doilea şi ultimul volum publicat la Hasefer, Autodenunţuri şi precizări, cu formidabilul final, Spovedania unui convins
La scurtă vreme, nu mai mult de câteva luni, m-au cucerit alte două apariţii în peisajul publicistic: primo, cronicile de 3 secunde, micropoeme omagiind implicit ziarul ca zeitate la zi, în care conjuga deturnarea unui elefant în Thailanda cu explozia unui primus în Alaska. Era cam tot ce merita citit în formatul de atunci al săptămânalului Flacăra, o anodină revistă ilustrată, înainte de a fi preluată şi dezvoltată de Pă(ş)unescu; şi secundo, casetele, tot săptămânale, din “ziarul intelectual”, numit atunci Sportul popular. În care, deşi proaspăt descoperit, dar cu stilul reliefat inimitabil, îl recunoşteai lesne sub pseudonimul Belphegor.
Prima carte pe care i-am citit-o, de fapt primul fapt literar autentic, după debutul proletcultist din anii 50, tocmai luase premiul Uniunii Scriitorilor: Un august pe un bloc de gheaţă. Invenţie dacă nu cert unicat, sigur o raritate bibliofilă: un montaj din ştiri de ziar. Cu un fir roşu: Aventura unui anume Donald Crowhurst, plecat peste Atlantic cu o coajă de nucă (era epoca navigatorilor solitari, fără televiziune şi GPS) şi pierdut în îmbrăţişarea oceanului.
Cu reeditarea digitală a acestei prime cărţi mi-am făcut, în prima jumătate a lui 2003, debutul ca redactor la LiterNet.ro. Iar scriitorul a debutat şi el în literatura online. Fără a înţelege pe deplin ce (i) se întâmpla. Rezistând săptămâni întregi verbiajului meu telefonic, sâcâitor şi exasperant. Fusese prima carte digitalizată cu un scanner cumpărat ad hoc. Un pariu câştigat, la o generaţie diferenţă. Când personaje precum marii campioni ciclişti ai anilor 60, Anquetil şi Poulidor, ori Dag Hammersjoeld, atunci secretar general al ONU, figuri de prim plan, de primă pagină, în mass media epocii, erau percepute de publicul începutului de mileniu, născut în procent considerabil după remarcabila carte, drept personaje de ficţiune. Producând un al doilea val, poate chiar mai puternic, de cititori. A avut succes, măsurat prin numărul de descărcări din pagina editurii digitale. După câteva luni, scriitorul mi-a telefonat să-mi mărturisească descifrarea evenimentului editorial: rimule, m-a sunat Liviu Ornea din Canada, să mă felicite c-am intrat în rândul lumii: am început să public cărţi pe internet. Aveau să mai treacă ani, nu mulţi, până la apariţia gadgetului e-reader, în care poţi încărca sute de cărţi, pe care le poţi citi pe un display, ceva mai mare decât al unui smartphone şi mai mic decât al unei tablete.
Aveam să aflu abia cu ocazia colaborării la editare, de la autor, că ideea cărţii era reacţia sa individuală, discretă, perfect acoperită, ergo impunisabilă, la sugrumarea, pe 21 august 1968, a Primăverii de la Praga. Iar ziarul, unic, din care-şi extrăsese ştirile care compuneau cartea, era Le Monde, adunat timp de o lună, din 22 august până la 21 septembrie. O altă simetrie cronologică a acestui remember. De fapt, începând a scrie, mă întrebam dece mi-a venit taman acum subiectul. Până ce, elaborând, am ajuns la această simetrie calendaristică. Şi, dece n-aş mărturisi, abia acum, la 43 de ani după prima lectură şi la alţi 11 după reeditarea digitală, am decodat şi eu simbolistica secretă a acelui titlu.
Radu Cosaşu nu (prea) dă interviuri. I-am smuls unul dublu, în compania unui jurnalist de sport din generaţia acum intermediară, publicat în rubrica de profil a secţiunii Atelier a portalului cultural LiterNet.ro, la 2 luni după apariţia ediţiei digitale a primei sale cărţi semnificative. Cu peste 11 ani în urmă. Apoi am observant că, deşi le dă rar, numărul interviurilor a crescut uşor de atunci.
M-a onorat cu prietenia lui, mi-a dat, telefonic, referinţe încurajatoare altui scriitor congener, căruia tocmai îi propusesem, în aceeaşi vară a lui 2003, reeditarea online a unei alte cărţi memorabile şi care-l întrebase dacă nu se compromite cu mine. Pe cale de consecinţă regretatul Mircea Horia Simionescu m-a onorat, în timpul colaborării şi ulterior, cu prietenia sa. Apoi, acu’s 5 ani, când cu experienţa mea existenţială, i-am auzit vocea tremurând discret, empatic, la telefon.
De ani de zile scriitorul cronicar şi-a reluat la noul format al cotidianului de sport, revenit în 90 la vechea denumire, Gazeta sporturilor, o rubrică săptămânală, un editorial, vinerea. Mult mai rafinat faţă de cronicile semnate, cu peste 40 de ani în urmă, Belphegor. Simţul cuvintelor exacte, nuanţate, se manifestă în mai mare măsură în publicistică decât în literature de ficţiune. Evident, nu sunt întotdeauna de acord cu dsa. Nici n-ar fi normal. Dar şi când nu prea sunt de accord, nu-i pot contesta logica, bunul simţ şi echilibrul. Etimpul să admit că această coincidenţă calendaristică fu determinată de cel mai recent editorial, de vineri 19 septembrie, terminat cu citarea lui Duckadam, care se referee la o declarative lamicrofon a lui Sânmărtean. Replica fostului portar era, întradevăr, memorabilia şi merica ca cineva s-o sublinieze.
Cu ocazia convorbirii în 3, din care aveam să extrag interviul cu pricina, ne-a mărturisit că-şi compusese epitaful: aici se află un om care a vrut să fie cronicar sortiv şi a fost. Să dea Forţele Naturii, cum spunea, cu humor, fostul contabil şef din institutul unde mi-am petrecut 28 de ani, ca epitaful să fie săpat în piatra tombală cât mai târziu. Până la 120, cum cere tradiţia sa identitară.