NOSTALGII

Spun numerologii că, 2016 fiind un an cu marca 9, ultimul dintr-un ciclu, e preferabil să închei proiecte începute, dar să nu începi proiecte noi. Dacă nu credem, nu ne preocupăm. Dar, dacă, doamne feri, aşa o fi, nu pierdem nimic dacă respectăm, pe cât posibil, sfatul numerologilor.
Există şi proiecte “serioase” de finalizat anul ăsta, de care nu am dece vorbi. De fapt am dece sa nu vorbesc. Căci nu adversitatea, imanentă sau punctuală, e cel mai puternic factor de sabotaj, ci vânzarea pielii ursului încă în pădure.
Aşadar, printre articole polemice (care nu ascund că anul ăsta se vor îndesi), un moment de relaxare. Pe care, glumind puţin, îl vom considera un soi de proiect cu final partial.
Am deschis ochii în fotbal într-o vară. Sub lumina unei pagini din săptămânalul Magazin. Pe copertă, un tânăr negru, în echipament de fotbal. Titlul îl prezenta ca cel mai bun fotbalist al campionatului mondial de fotbal. Numele lui era lesne de reţinut: Pele. Până atunci credea că fotbal înseamnă să proiectezi o bilă cât pumnul, lovind-o cu vârful ghetei şi încercând s-o bagi printre stâlpii porţii prin care se intra şi se ieşea din curtea casei. Şi să împiedici partenerul de joacă s-o bage printre stâlpii uşii de la magazine. Aflată, aceasta, în faţa porţii curţii. O lovitură eu, una tu. Bila era de cauciuc masiv şi dacă te lovea peste gleznă, gata vânătaia. Pe adulţii ce gravitau, fără s-o ştie, în jurul meu, nu i-am întrebat ce şi cum. Îi vedeam că ascultă, pasonaţi, meciuri la radio. Dar cum nu mă interesa, am preferat să nu-I întreb ce e cu campionatul ăsta mondial. Am ales o metodă mai ingenioasă de a mă documenta, răspândind şirea de pe prima pagină a săptămânalului printre băieţii de seama mea. Ăia jucau altfel de fotbal. Nu organizat, în doi, ca la şah şi alte jocuri pe table de carton, una tu, una eu. Ci se îngrămădeau cu toţii disputându-şi o minge mai mare. Nu-mi plăcea. Nu era ceva ordonat. Dar am constatat că habar n-aveau de campionatul mondial şi nu auziseră de unul Pele. Prestigiul meu ca povestitor şi inventator de j ocuri pe roluri ieşise întărit. Mi-am spus că trebuie să aflu fără să întreb. Până la finele vacanţei, am intrat în vorbă systematic cu grupurile de adulţi de vârsta a doua şi a treia (cum aveam să aflu când eu însumi intram în categoriile astea ca se spune), când vedeam că vorbesc de fotbal. Am aflat că şi în ţara mea e un campionat. Era logic, dacă exista unul mondial, să fie şi câte unul în fiecare ţară. Unul din cluburile unde se vorbea de fotbal era chioşcul unde tatăl unei colege de clasă primea pariuri la loto şi pronosport. Am tras cu urechea şi cu ochii, am văzut că cei care pronosticau rezultate la fotbal se informau dintr-o revistă, tot săptămânală. Am cumpărat-o de la Lengyel bácsi, stăpân peste alt chioşc, de unde cumpăram la două săptămâni colecţia povestiri ştiinţifico-fantastice. M-am lamurit că cele 12 meciuri la care se pronostica erau 6 din campionatul francez, alte 6 din cel Italian. Am dedus că al nostrum avea să înceapă mai spre toamnă, cam odată cu şcoala. Numele echipelor suna colorat. Mi-am ales imediat două favorite. Cea franceză nu mai există demult. Cea italiană e prima pe lângă care am învăţat meseria de suporter. Internazionale Milano. M-am dus aţă la profesorul de rusă, căpitanul echipei orăşeneşti de volei, pe care-l surprinesem în clasa a cincea cu o revistă franceză: Miroir sprint. Încrezător în ce dibuisem într-un an de franceză şi bucuros că are cu cine comenta, mi-a dat toate numerele din acel an. Revista era lunară. Abonamentul amical a continuat 4 ani. Până ce am plecat din orăşel. I-am mărturisit că ţin cu Inter şi cu Racing Club din Paris. Da’de la noi cu cine ţii, mi-a întros-o cu licăr de zâmbet în ochi. Am rămas surprins, nu-mi pusesem problema. Între timp îcepuse clasa a şasea, iar diriginta, de română, proaspăt sosită în oraş, era soţia profului de rusă. Ca să mă decid, mi-am spus că e cazul să-I contrazic pe adulţii din jurul meu. Cum între ei era o familie de ploieşteni şi cum Petrolul tocmai câştigase campionatul, aflai pe şest, la mustaţă faţăde echipa armatei, pe care grupul o antipatiza din principiu, ei ţineau cu Petrolul. Ei, eu am să ţin cu CCA. Dar Inter avea deja cam 7 luni de avans şi şi-l păstrează de peste 57 de ani.
De la ideea primitive despre fotbal am ajuns repede la maximum de competenţă documentară, atât în cercul meu de băieţi, cât şi în mediul de adulţi. În vara următoare jucam în echipa de pitici a oraşului. Aşa se numeau. Familia s-a mutat când să promovez la junior. Cu nu multi ani în urmă am gasit, printre antice hârţoage, un caiet. În care următorul campionat mondial era consemnat cu amănunte greu de adunat cu mijloacele de comunicare de atunci şi de acolo. Dar Lengyel bácsi îmi punea deja deoparte Sportul Popular. Cum n-aveam, cu o scurtă excepţie, când împrumutase unul, nici radio, urmăream meciurile la difuzorul de lângă staţia localăde radioficare. La doi paşi de chioşcul lui Lengyel bácsi. Peste încă doi ani de la plecare, mi-am văzut echipa preferată, Internazionale Milano, bătând, în Cupa Campionilor Europeni, strămoşul Champions League, pe rivala echipei mele româneşti de suflet. Nu era primul meci pe cel mai mare stadion al ţării la ora aia, dar asta e altă poveste.
De toate astea mi-am amintit zilele trecute, când mi-am prcurat, via internet, filmele oficiale ale turneelor finale ale campionatelor mondiale de fotbal, din 1954 până în 2010. Multe faze le văzusem de multe ori. Niciodată în bloc, ca acum. Experienţa asta e, simultan, o premieră şi un final partial. Căci filmul oficial al turneului final din 2014 nu l-am găsit.
Evoluţia de la descoperirea fotbalului dintr-o pagină de revistă săptămânală fără profil, la consemnarea amănunţită într-un caiet a desfăşurării următorului fenomen fotbalistic de cel mai înalt nivel fu emblematică. Sigur că itinerarul biografic înregistră fireşti meandre faţă de urmărirea fotbalului. Dar relaţia de fond rămase cea stabilită în acele prime 9-10 luni. M-a amuzat să aflu, cu mulţi ani în urmă, că primul turneu final cuprins în această serie de filme, primul de care aş fi putut fi conştient, trecuse pe lângă mine fără să mă atingă. În 54, eram la Slănic Moldova. Zonă moldovenească, cu destui maghiari. Care s-au agitat destul pentru ca zgomotul lor să fi fost sesizat de vilegiaturşti şi localnici habarnişti la fotbal. Dar acest zgomot n-a penetrat membrana imaterială a universului meu infantil.
s-o luăm, aşadar, da capo. Elveţia 54 era al doilea turneu final de după război. Ungaria, aureolată după aurul olimpic din 52, la Helsinki şi fulminantul 6-3 pe Wembley, templul fotbalului, împotriva Angliei, în 53, a demolat Germania Federală, un stat atunci tânăr, nu de tot ieşit din reconstrucţie, cu 8-3. Dar care Germanie avea să-şi facă cunoscută tenacitatea şi soliditatea, ajungând, de bine, de rău, finală. Ungaria, care mărşăluise spre finală în galop triumfal, era mare favorită. Ba chiar conudcea după 10 minute cu 2-0. Se spune şi nu degeaba, că 2-0 e scorul cel mai periculos. N-a fost o garanţie pentru strălucitoarea echipă în tricouri negre. Teutonii egalează. Filmul dedică apoi destule minute pentru ratări monumentale de ambele părţi. Pentru ca golul victoriei, înscris de Helmuth Rahn, în ultima parte a meciului, să vină dintr-o fază la limita banalităţii.
1958, Stockholm. Singurul turneu final la care au participat echiple naţionale britanice. Regatul unit al Marii Britanic şi al Irlandei de Nord nu e un stat federal, dar federaţiile de fotbal ale Angliei, Scoţiei, Wales şi Ulster sunt membre ale FIFA. Nu şi landurile germane. URSS participă în premieră. Ultima oară în 1990. Filmul ilustează nivelul ridicat al naţionalelor fostelor ţări europene Cehoslovacia şi Iugoslavia, dar mai ales jocul spectaculos al Franţei şi cel solid al Germaniei federale. Ţara gazdă, cu 8 ani în urmă clasată între primele 4, ajunge în finală mai discret. O Brazilie recondiţionată, după eşecul dezastruos din 50, la ea acasă (repetat, iată, ca sub un blestem, în 2014), cu mulţi jucători atunci tineri, aproape se împotmoleşte în faţa fotbalului britanic: 0-0 în grupe cu Anglia, un 1-0 chinuit în sferturi cu Wales, primul gol al lui Pele la un mondial. Pentru a exploda în semifinale şi finală. Mai văzusem de câteva ori, în timp, aceste rezumate şi mereu m-am întrebatdece a fost ales Pele cel mai bun jucător al turneului final, când Garrincha a fost mai eficient şi mai decisiv. Poate deoarece extrema strălucise printr-un singur procedeu tehnic, e adevărat, de neoprit: fenta cu piciorul drept mai scurt, cu aruncarea reflexă a fundaşului (de la Kuzneţov la Axbom) în stânga, ţâşnire pe dreapta cu centrare şutată, numai bună de împins în poartă. Pele a avut un registru tehnic mai complet, detaşânduse chiat în mijlocul unei echipe de virtuosi. Cred, însă, că decisive a fost primul gol al său din finală, al treilea al echipei, cu săltarea mingii pe spate peste un fundaş uluit şi reluare din vole în plasă. Trebuie să fi contat la impresia artistică. M-am mai întrebat dece n-a fost desemnat Justo Fontaine, golgheterul francez al turneului final, cu 13 goluri, record neatins până azi. Poate deoarece golurile sale au rezultat din combinaţii ale întregii echipe. De amintit că în urma performanţei la mondial, tripleta naţionalei suedeze a fost transferată în Italia. Green, Nordham şi Liedholm erau cunoscuţi cu mai Sonora formula Gre-No-Li.
În 1962, în Chile, marea surpriză a fost eliminarea din grupe a Italiei. Iaşin, marele portar rus, al cărui joc anticipa liberolul de ai târziu şi chiar jocul de picior de azi, determinat de schimbarea regulamentului, a gafat surprinzător în sferturi, permiţând ţării gazdă acces în semifinale. Maximum la care putea spera. Pele, ajuns vedetă mondială, n-a jucat decât primul meci în întregime. Accidentat în al doilea, a fost nevoit să privească restul meciurilor din tribune. Înlocuitorul său, Amarildo, a făcut o figuă frumoasă. Cu aproape 20 de minute înainte de finalul ultimului meci, campioana mondială era eliminată. Spnnia conducea cu 1-0. Amarildo a dat 2 goluri şi a plecat Spania. Altă dramă. Antrenată de Helenio Herrera, care abia apoi avea să devină celebru cu Inter şi tactica numită catenaccio (lacăt), cu vedetele Di Stefano, Puskas şi Gento, cu care Real Madrid câştigase primele 5 ediţii ale Cupei Campionilor Europeni, a fost eliminată nu de Brazilia în acel meci direct, ci pierzând în faţa Cehoslovaciei în primul meci. Ungurul Puskas Ferenc, campion olimpic şi vicecampiona mondial cu ţara lui, fu nevoit să se exileze în urma ocupaţiei sovietice din 56. Suspendat de FIFA pe 18 luni şi condamnat pentru trădare în Ungaria readusă la ascultare de Fratele cel Mare, a fost naturalizat în Spania, devenind unul din puţinii jucători care au participat la 2 turnee finale cu 2 ţări diferite.
În lipsa lui Pele, vedeta Braziliei a fost Garrincha. Golgheter, alături de Vava, al mundialului, cu doar 4 goluri. Câte 2 contra Angliei şi a ţării gazdă. 2 cu capul. Finala a debutat cu un gol superb al mijlocaşului ceh Masopoust, după p fază clasică tip uliţa cehă. Amarildo a egalat spre finele primei reprize. Asemănător cu golul egalizator din meciul cu Spania. S-a jucat frumos, deschis, cu ratări de ambele părţi, Zito, tot mijlocaş, a făcut 2-1 la capătul unei faze şah mat. În fine, portarul ceh Schroif a scăpat un balon centrat înalt de fundaşul Djalma Santos şi Vava a pus ştampila. 3-1 şi Brazilia intra în clubul bicampioanelor, alături de Italia şi Uruguay.
În fine, inventatoarea fotbalului modern primeşte organizarea unui turneu final. Regina Elisabeta, atunci mult mai tânără (au recut 50 de ani…) deschide competiţia, dar Uruguay blochează Anglia, continuînd tradiţia meciului inaugural terminat cu 0-0. Pele devenise ţinta brutalităţilor. Lovit în primul meci cu Bulgaria, lipseşte în meciul urmă tor, cu Ungaria. Echipa e în schimbare de generaţii, practic al doilea titlu fusese obţinut cu aceeaşi garnitură ca la Stocholm. Ungaria domină finalul şi câştigă cu 3-1. Pele reintră cu portugalia, care pornise foarte bine, e scos din joc de brutalitaţile lui Morais, Brazilia e eliminată. Un arbitru englez demolează Uruguayul, unul german scoate din joc Argentina şi Anglia întâlneşte RFG în finală. Golul lui Hurst, din prelungiri, validat de tuşierul rus Bakhramov, gol nici azi nedovedit, aduce gazdelor primul şi până acum singurul titlu mondial.
RFG îşi ia revanşa peste 4 ani, în Mexic. După ce fusese condusă cu 2-0. Egalarea o adduce bătrânul Uwe Seeler, pe care-l văzusem în filmul official din… 54, alături de fraţii Walter şi Rahn. România revine la turneul final după 40 de ani. Brazilia e favorizată de programări, nu pleacă de pe stadionul Jalisco, din Guadalajara. Învinge în finală o Italie epuizată de extraordinarul meci cu RFG. Prelungirile semifinalei Italia – RFG rămân cea mai frumoasă secvenţă din istoria de 84 de ani a campionatului mondial. Ultima participare a lui Pele la un turneu final. Victorioasă de 3 ori, Braziliei îi ramâne defintiv trofeul, cupa instituită şi oferită de Jules Rimet, corifeul ideii e campionat mondial. Va fi înlocuită de actualul trofeu, definitive transmisibil.
După explozia lui Ajax, unde regretatul Ştefan Covaci (sau Kovács István) prinsese din vara lui 71 valul, naţionala Olandei ajunge în finală, învingând Brazilia în grupa semifinal. Odată mai mult, gazdele îşi valorifică avantajul. Prima şi singura dată când au participat cele douăe chipe germane, care au şi nimerit în aceeaşi grupă. RFG pierde tactic în faţa partenerilor mai slab cotaţi, evitând grupa cu Olanda, Brazilia şi Argentina. După ce Olanda deschide sorul în primul minut, în urma unei faze unice, 14 pase schimbae fără ca adversarii să atingă mingea, pătrundere Cruijff şi penalty transformat de Neeskens, apoi se sting. RFG ia al doilea titlu după 20 de ani. Interesant, e singurul fom official in compozitia căruia finala ocupă aproape jumătate din spaţiu.
Mundialul din Argentina a fost mult mai colorat. Olanda avea să piardă a doua finală consecutive, în prelungiri. Dar, până acolo, Italia avea să strălucească până la a doua repriză a semifinalei cu Olanda, când va ceda. Argentina va bloca Brazilia prin şah etern şi o va depăşi prin dubiosul meci cu Peru, iar aceasta se va consola cu medalia de bronz, în defavoarea unei Italii decimate.
Brazilia are nevoie de ajutorul arbitrilor pentru a învinge URSS în primul meci din grupe, apoi va merge ceas, depăşind Argentina, până la înfrângerea faţa Italiei. Care nu se va mai opri până la cucerirea titlului, învingând în finală RFG. Fapt unic în istoria turneelor finale, Italia a ajuns campioană mondială după ce se calificase din grupe cu 3 egaluri, la egalitate cu… Camerun! De altfel cele 4 victorii ulterioare sunt singurele în îtreg anul 1982! Totuşi, ca în1970, cel mai dramatic meci a fost semifinal Franţă – RFG, încheiat la penaltiuri.
După 16 ani turneul final revine în Mexic. Practic cu aceeaşi echipă, dominate de medicul Socrates, Brazilia e eliminate dramatic de Franţa lui Platini, la penaltiuri. Diferenţa, extraordinar de subtilă, s-a făcut între un penalty francez în bară, de unde a ricoşat în spatele portarului plonjat pe minge şi apoi în plasă şi un penalty braziilian în bară, de unde a ricoşat în teren. Asta după ce Zico, viitor ministru al sporturilor, ratase un penalty în minutul 74. Maradona a câştigat finala împotriva aceleiaşi olide echipe a RFG, dar numai după ce-I fusese în mod scandalos validat un gol cu mâna în semifinala cu Anglia. Pentru că în acest remember e vorba de filmele oficiale revăzute, precizarea că nici acum n-am văzut segmentul cu finala din film, cum refuzasem s-o văd în direct (am fost întotdeauna un radical antisuporter al lui Maradona), îşi are locul aici.
După alţi 20 de ani, România participă la Italia novanta. 2-0 în primul meci, împotriva URSS, prin golurile lui Lăcătuş. Apoi, surprinzătorea înfrângere în faţa Camerunului, în seara nenoricitei zile de 13 iunie. Bunicul Roger Milla, scăpat pe contraatac, îl faultează nesancţionat pe Andone (care n-ar fi avut ce să caute în echipă) şi marchează 2 goluri. Balint a redus inutil scorul. România se califică în premieră în sferturi, unde va fi eliminate la penaltiuri de Irlanda. Cea mai mare performanţă a naţionalei la un mondial, depăşita la următorul. În meciul decisive, un onorant 1-1 cu Argentina, în care Maradona a fist anihilat complet de Rotariu. Argentina va elinima Brazilia în sferturi, Italia, triplă campioană mondială, nu reuşeşte să-si valorifice avantajul terenului (Toto Schilacci e foarte departe de Paolo Rossi, iar Roberto Baggio, suprlicitat de presă, nu acoperă jocul colectiv din ediţiile precedente). Finala e câstigată de Germania, încă în format RFG, împotriva Argentinei.
Imperiul fotbalului se extinde în afara binomului Europa – America de Sud. Ediţia 1994 e organizată de USA, ţară unde football e cea mai aproape de rugby, fotbalul deja universal se cheamă soccer, iar sporturile naţionale sunt baschet şi baseball. România se califică până-n sferturi, la un pas de semifinale, învinsă fiind de Suedia. Tot la penaltiuri. Peste 20 de ani acel nucleu de jucători va fi numit generaţia de aur. Hagi rămâne regele, golul său în poarta Columbiei fiind reluat de nenumărate ori pe toate meridianele, ani de zile. Dar jucătorul turneului rămâne Ilie Dumitrescu. Cele 2 golu ale sale şi pasa de gol către Hagi, dupăo cursă fulminantă au decis victoria împotriva Argentinei. Totuşi a fost un turneu final către mediocru, de vreme ce Turcia şi Bulgaria (prezentă mai mereu aceasta din urmă, dar ciuca bătăilor) au ajuns aşa de sus. Finala a opus singurele, atunci, singurele triple câştigătoare în cele 14 turnee finale: Brazilia şi Italia. 0-0 după prelungiri şi prima finală decisă la penaltyuri. Ratează Baggio şi Brazilia are 4 titluri.
România se califică a treia oară consecutiv şi ultima, în Franţa. Care surclasează Brazilia în finală cu 3-0, la Paris.
După America de nord, altă pemieră. Ediţia din 2002 se derulează în 2 ţări aproape vecine: Japonia şi Korea. La turneele finale reprezentantele celorlalte continente se înmulţesc, participantele demultişor au deposit numărul de 16. O Brazilie bazată pe mari vedete afirmate în campionatele naţionale europene (Ronaldo, Ronaldinho, Rivaldo, Roberto Carlos) câştigă finala, în care Germania face ce face şi ajunge: 2-0 cu golurile lui Ronaldo.
Revenim în Europa. Germania e organizator. Ca noutate, se joacă cu aceeaşi minge, produsă de Adidas şi e numită Teamgeist (spirit de echipă). Tradiţia va continua. Brazilia e eliminaă de Franţa în sferturi, printr-un gol al lui Thiery Henri, Germania de Italia, cu 2-0, în ultimele minute ale prelungirilor. E a doua finală decisă la penaltiuri, Italia are 4 titluri. Franţa are medalia de argint. Germania se mulţumeste cu cea de bronz: 3-1 cu Portugalia în finala mica. Filmul official insist asupra gestului lui Zinedine Zidane (Zizou), cartonaş roşu direct î urma unei brutaltăţ asupra lui Materazzi, frustrându-şi echipa la penaltiuri.
Ultimul film pe care l-am văzut e cel al turnului final pe care-l urmărisem în direct cel mai puţin. Spania e în perioada ei de glorie, campioană mondială între 2 titluri europene fără drept de apel. Olanda e la a treia finală pierdută. Germania ajunge iar în semifinae, dar pierde finala mică. Altă fantezie a FIFA, altădestinaţie exotică: Africa de Sud. Mingea s-a numit Jabulani şi tot ce-am reţinut din acet turneu final au fost vuvuzelele, nişte trompete multicolore, inedited până atunci. Pe care sora mea de Steaua lui David, în ultimul ei an de viaţă, le numea zarvuzele…

2 replies on “NOSTALGII”

  1. Golul lui Maradona dat cu mana a fost in SFERTURI de finala – semifinala a fost cu Belgia, unde Maradona a jucat impecabil si a marcat doua goluri senzationale, ca si cel de-al doilea din sfertul cu Anglia.

Comments are closed.