NINSOARE DE APRILIE

Pentru Andrea Hedeş
Era o paşnică duminică de întâi aprilie. Luciana îşi planificase de cu seară să-l ducă pe micul Robert să vadă expoziţia itinerantă de papagali. Orăşelul lor nu avea grădină zoologică, Zoli, soţul ei fusese nevoit să ia maşina familiei într-o misiune de PR: întâmpina un grup de japonezi, parteneri de afaceri. Până la cel mai apropiat oraş cu logistică în stare să găzduiască spectacolul papagalilor nu era la mai mult de o oră şi 17 minute cu un autobus local, prilej de bucurie în sine pentru Robert, cărui-ai plăcea să călătorească. De fapt era chiar a doua dintre plăcerile lui, după cea de a o asculta pe mama citind. Orice. Nu conta că nu pricepea mare lucru, vocea ei era muzica micuţului lui sufleţel. Şi nu era dispis s-o împartă cu nimeni. Ştia deja ce-s ăia papagali, făcuse praf o carte plină de desene colorate, care se deschidea formând căsuţe pentru animelele şi păsările nemaivăzute. Papagalii cu pricina veneau de departe, ţara lor era într-o insulă de dincolo de Africa, mama îi arătase la calculator. În fiecare an o grămadă de papagali plecau în toate ţările, să-i poată vedea copiii din toată lumea, aşa-i povestise mama.
Dimineaţa senină promitea o zi de pomină. Acolo unde erau găzduiţi papagalii veniţi de pe insula… insula… Mami, mai spune, cum se cheamă insula papagalilor? Tenerife, puiuţ. Ce nume ciudat, gândi Robert, dar îşi aminti că mama îi arătase pe calculator parcul papagalilor din insula aia cu nume ciudat. Drumul cu autobuzul era numai dus. Tati avea să dea o fugă să-i ia seara, după ce termina cu japonezii lui. Aşteptând în autogară, Robert observă că din cerul albastru, fără nor, picară câţiva fulgi de zăpadă. Ştia ce-i aia, doar iarna nu se terminase aşa demult. Mami, cum ninge din senin? Ocupată cu biletele, Luciana nu auzi întrebarea, de altfel fulgii se topiseră imediat. Soarele de april strălucea. Se urcară. V’eau la geam. Bine, puiuţ, la geam stai. Să-ţi dau perdeaua deoparte, să vezi. Autobuzul porni. Era plin de copii, mai multe familii avuseseră, pe semne, aceeaşi idee. Copiii aplaudară. Robert cu ei. În spatele lor, un băiat de vreo şase ani explica surorii lui mai mici ce-s ăia papagali. Surioara era mai scundacă decât Robert, avea părul negru, tuns băieţeşte dar ondulat, ochii verzi, Robert nu avea de unde să ştie că e frumoasă, pentru el singura femeie frumoasă era mama. Dar urechea lui obişnuită cu poveştile auzi că fetiţa vorbea mai bine ca el. Mami, de ce fetiţa aia mai mică decât mine vo’beşte mai ‘epede? Puiuţ, nu mai arăta cu degetul, nu şade frumos, fetiţa e mai mare ca tine, tu eşti un băieţel uriaş. Mai auzise Robert vorba asta şi-l umplea de mândrie. Privi la fetiţă cu coada ochiului. Fetiţa îi intoarse privirea verde oliv şi-i zâmbi. Robert numa’ că nu făcu bot. Cum îşi permite o fetiţă străină să-i zâmbească lui, care e şi uriaş şi are şi cea mai frumoasă mami din lume?
Pe nesimţite cerul se întunecă. După câteva minute începu să bureze, apoi ploaia de primăvară se transform în ninsoare. Şoseaua trecea printr-o pădurice, urcând un deal. Crengile copacilor se atingeau deasupra autobuzului, care trecea printr-un tunel de zăpadă. Copiii aplaudară iar, era distractiv. Luciana, mereu grijulie, se aplcă spre şofer, întrebându-l şoptit dacă nu cumva întârziase să-şi schimbe anvelopele de iarnă, ceea ce ar mai fi liniştit-o. Puiuţ lăsă peisajul de pe geam, nu suferea ca mami să discute cu altcinecva când era el de faţă. Până să dea şoferul drumul la căldură mami scoase din rucsac căciuiţa lui preferată, cu cozoroc, în culori de camuflaj şi i-o trase peste bretonaşul cârlionţat şi blond.
Dar vizibilitatea se reduse la câţiva metri. De unde faruri de ceaţă la întâi aprilie? Începură a zbârnâi telefoane mobile. Suntelele combinate înveseliră o clipă copiii oarecum derutaţi, sunau ca o orchestră. Spre vârful dealului autobuzul patină ce patină şi se opri. Afară, viscol. Întuneric ca de Crăciun. Luciana făcu apel la imaginaţia ei de scriitoare şi la experienţa ei de lucru cu copiii. Îl luă de mână decisă, pe Puiuţ, se ridică cu faţa spre călători, ceru şoferului microfonul şi îi convinse, numai ea ştia cum, să cânte un cântecel pe care, după o mică anchetă, se lămuri că-l ştiau toţi. Luminile autobuzului se aprinseră. Vrăjitorul pădurii a făcut asta, le spuse calmă. Părinţii, care nu vorbeau pe şoptite la telefon, o priviră recunoascători. Acum fiecare copil să vină pe rând aici şi să repete după mine descântecul. Ce-i aia, întrebă fratele mai mare a fetiţei care-i amintea Lucianei de descrierea unui personaj despre care citise de curând. Numai că aceea nu era fetiţă. Era femeie. În timp ce improviza, ţinând copiii sub control, îi veni în minte o idee stranie, iraţională chiar. Trimise un gând autorului respectivei nuvele: inventaţi ceva, domnule Lis şi trimiteţi-vă ficţiunea prin fetiţa asta, am recunoscut-o, e personajul dumneavoastră, e aceea despre a cărei ilustraţie îmi povesteaţi, amuzându-vă, că un prieten arhitect o socotise o pastişă după Egon Schiele. Deloc surprinsă, în minte i se clarifică precum o imagine pusă la punct cu binoclul: nu ştiu nimic de asemănarea de care-mi vorbeşti, dar oricum nu te pot ajuta pe linia asta, sursa acelui personaj s-a ascuns în adâncimea pădurilor de arţar, nu mă mai aude. Da, îmi reprezint situaţia voastră, hai să ducem împreună vraja la capăt. Hai să ne coordonăm puterea de a inventa. Gândeşte-te concentrată că dintre copaci o să iasă un om de zăpadă vorbitor. Eu o să mă concentrez la fel. Sau nu, aşa nu merge, nu e de ajuns. Eu o să scriu scenariul, tu, Luciana, o să-l percepi, ştiu că poţi şi vei armoniza sentimentele copiilor cu însăşi intenţia vrăjitorului care a adus ninsoarea. Nu poate fi răutăcios, n-ar avea sens. Da, n-ar avea sens, se auzi Luciana gândind. În tot timpul ăsta abia-l convinsese pe Robert să accete să le spună poveşti şi celorlalţi copii.
Şi tocmai când le povestea că din pădure va ieşi un om de zăpadă vorbitor, acesta apăru. Nici şoferul, nici domnul mai nervos care începuse să strige că va da compania de transport rutier în judecată nu se mirară că vocea omului de zăpadă vorbitor se auzea ca prin interfon. Fă stânga spre pădure, drumul se va deschide. Dar patinez, răspunse şoferul. Abia ţine frâna de mână. Omul de zăpadă vorbitor băgă două degete în gură şi fluieră ca un Golan. Sute de arici, fiecare cărând câte un săculeţ cu cenuşă de salcie venire de peste tot. Făcură pârtie de cenuşă. Şoferul demară. Copacii de pe partea stângă a şoselei se dădeau la o parte, cu reverenţă. Zăpada de pe crengile lor, căzând pe autobuz, înveseli copiii. Robert se linişti primul. Era ca-ntr-o poveste pe care i-o spunea mami. Mami nu e numai cea mai frumoasă femeie din lume şi cea mai povesticioasă, uite că are putere să învie poveştile.
Luciana se străduia pe 3 planuri: să intuiască ce se punea la cale, să inventeze armonic şi să-şi potolească bătăile inimii, care era să sară dintre coaste. În fine, ajunseră. În mijlocul pădurii se deschidea un luminiş, iar la mijloc era… grădina zoologică din oraşul spre care mergeau. Casa papagalilor din Tenerife. Ce ne facem, cum trecem prin zăpadă, se căină mama blondă şi subţire, cu ditamai aparatul foto de gât, a celor doi copii de pe bancheta din spate. Dumneavoastră aveţi doar grijă să luaţi imagini, veţi deschide o expoziţie cum nu s-a mai văzut, recunoscând şi figura mamei celor doi, mama fetiţei brunete, cu părul scurt, ochii oliv şi vocea cântată. N-avea acum timp să-şi bată capul de unde o ştie, nici de unde ştie că-i fotograf profesionist. Deschise uşa şi-i spuse cu naturaleţe omului de zăpadă vorbitor: fii bun şi adu-le pâslari copiilor, să nu răcească. Omul de zăpadă vorbitor făcu un semn şi o duzină de iepuri cenuşii, apăruţi de nicărí, îşi modifică forma şi se făcură pâslari, continuînd dă dea încurajator din urechi.
În fine, ajunseră cu toţii în sala mare a gădinii. Acolo, o doamnă ce părea copia în mare a fetiţei, dirija, într-o spaniolă fără accent, spectacolul papagalilor. Copiii strigau de entuziasm. Doamna îşi şterse fruntea şi atunci văzură, cine văzu, poarte doar Luciana, o fulgerare la încheietura palmei ei, exact pe venele delicate, albastre. Iraţional, Luciana, până la intrarea în sală epuizată de încordare, se uită la ceas. Când trecuse, oare, timpul? Pe geamurile sălii grădinii zoologice era aproape întuneric, dar un întuneric albsătriu, închis, străbătut de luminile orşului. Sună telefonul. Robert, prea prins de spectacol, nu observă ieşirea mamei. Era, cine altcineva, Zoli. Am terminat de o oră cu ăia, peste un sfert de oră ajung la voi să vă iau. Mai ţine mult? A nins azi, întrebă complet aiurea Luciana. A, da, cel mult juma’ de oră, păru Zoli să nu observe defazarea întrebării, o luă în banal, avusese o zi tare plină. Era atent şi la condus, tocmai urca un deal, printr-o pădure. Peste două săptămâni, de Paşte, o să înmugurească, îi comunică aparent la fel de aiurea soţiei sale. Azi n-ai avut timp să ne faci ceva bun de cină, vă scot la restaurant. M-au invitat japonezii mei, vor să-mi cunoască familia. Plonjată în cotidian, Luciana reacţionă ca atare: numai să nu stăm mult, Puiuţ e aşa de emoţionat de drum şi de spectacol, mi-e teamă că o să adoarmă la masă. Aaaa, nici vorbă. Unul din japonezi ştie să imite toate animalele din lume, ne-a demonstrat la cofee-break. De aici a pornit ideea cu cina, m-am scăpat să le spun ce l-ar distra pe fiul meu aşa un spectacol. Ca papagalii ştie să facă? Zâmbi Luciana. Sigur. Ei, o să vezi că o să ţi-l înfund pe japonezul tău. O să-i dau un personaj pe care n-o să-l poată imita. Ei, tu cu fantezia ta. Ai să vezi că o să-i placă. Luciana vorbea din ce în ce mai sigură de sine.
…………………..
Nu se miră deloc că japonezul lui Zoli vorbea cu vocea Omului de Zăpadă Vorbitor.