LA UN AN -II

Încep această a doua parte cu una singură dintre reacţiile la prima parte. Iată ce spune ing. Alexandru Bălănescu, un vechi prieten extracomunitar neutru, din singura ţară europeană în care se mai aplică adevărata democraţie directă: Ciao Radu, am citit blogul tău sarcastic şi cinic, dar lucid. Culmea e că (de la 1500 km. depărtare) sunt de acord în principiu cu concluzia ta, chiar o extind.
Mai am şi eu nişte interese (şi o datorie morală) în ţara mioritică, să-mi recuperez bunurile familiei, deci sunt interesat vrînd-nevrînd, să urmăresc situatia, sperînd că, în fine, se va respecta legalitatea. Ieri vorbeam cu amicul meu de-o viaţă Orhan (remember??) şi expunea si el, mai simplu şi fără butade, aceeaşi ipoteză.
Prietenul comun, ing. Orhan Onur, mi-a răspuns din Turcia telegrafic, în termeni similari. Sigur că Turcia e în drum către un sistem autoritar, pe dos decât în acea ţară unde funcţinează democraţia participativă. Unde, deci, populaţia decide în toate cele. Dar o face organizat, nu din stradă. Populaţia unui sat decide, prin referendum legal, dacă să se taie sau nu copacul matusalemic din parcul primăriei, cea dintr-un oraş dacă să se extindă sau nu aria urbană pentru construcţia unor clădiri de birouri, cea dintr-un canton… cea federală… dar nu prin vocea străzii.
Vocea străzii se aude de secole în Franţa, ba chiar “vocea” utilajelor agricole care asaltează Parisul, dacă guvernul promovează o lege care contrariază pe agricultori. Dar nu cade guvernul. Sigur că e altceva decât tragedia de acum şi de aici, dar acolo sunt în joc diferenţe economice care afectează mult mai mulţi oameni. Nu vorbim de mai 68, rămân la părerea – şi nu sunt singurul – că acel haloimîs era teleghidat. De la mai mult de 1500 km…
Ideea de a începe cu citarea unui feed-back de la 1500 km se cere continuată. Am primit de câteva ori în mai puţin de 48 ore un acelaşi text. Dintre surse, are sens să citez alt profesor universitar, cercetător cu străvechi state de serviciu. Din aceeaşi generaţie pe ducă. L-am ales nu pentru că ne cunoaştem de zeci de ani, ci pentru că backgroundul Dsale dă o anume pondere şi un anume gir textului. Care exemplifică o latură a concepţiei la care am ajuns, reflectând, fără grabă, tot zeci de ani: În faţa votului, un prost este egal cu un deştept. Dar doi proşti nu sunt egali cu doi deştepti, pentru că, din doi deştepti, unul n-o să vină la vot, fiindcă i se pare că totul e lipsit de sens. Trei proşti nu fac nici atât cât trei deştepti, pentru că, din trei deştepti, unul are probleme existenţiale şi nu vine la vot, iar altul e sigur că o să iasă tot ăia şi n-are sens să se mai ducă. Patru proşti contra patru deştepţi? Exclus! Din patru deştepti, unul n-are Mercedes şi i se pare că n-o să se schimbe nimic, altul ştie el cine o să iasă, iar al treilea preferă să adoarmă la un film bun de cinematecă.
Asta e democraţia: 100 de deştepti n-or să facă niciodată cât un singur prost care votează!!!
Desigur, votul e una şi strada e alta. Cel mai distorsionat vot – dacă nu e fraudat decât în limite tolerabile – face mai puţin rău organismului social decât anarhia. Să fim înţeleşi corect. Principiul libertăţii de manifestare e unul din pilonii pe care se sprijină democraţia. Nimeni nu contestă dreptul la manifestare publică. Dar răspunsul sistemului social trebuie să fie echilibrat şi sănătos. Un regim măturat de stradă se dovedeşte aşa de putred, că nici nu merită altceva. E cazul acum? Din expresiile publice ale unui număr rezonabil de oameni lucizi, pe care le-am putut urmări şi eu, care n-aş ieşi în stradă acum (nu discutăm pentru ce aş ieşi în stradă), şi cei care ies, bonam fidem sau cine ştie cum capacitaţi, în stradă, nu. Nu e cazul. Nici onorabilul preşedinte, care e pe punctul să-şi materializeze pohta ce-a pohtit nu se hazardează să afirme că ar fi cazul. Să mai spicuim din vocile publice, chiar dacă nu vorbesc de pe stradă. Profesorul universitar dr. BS (citez nume complete numai pe baza aprobării scrise) face o observaţie sagace: Data trecută poporul a fost în stradă până ce legitimizarea dlui Ion Iliescu a fost impecabilă. Ce mai lipsește acum?
Sociologul Marius Pieleanu (ca persoană publică, mereu în direct, nu avem motive să nu-i spunem numele) vine cu altă obervaţie: primele revendicări ale străzii, în prima seară, s-au focalizat pe demisia premierului, a vicepremierului şi a primarului de sector. Reacţia premierului a fost imediată. A doua zi dimineată şi-a dat demisia. Cu o declaraţie inteligentă, nu contează dacă sinceră sau nu, dar o declaraţie de politician: eu mă bat cu adversarii şi cu adversităţile, dar nu mă bat cu oamenii. Şi a lăsat strada fără obiect. Aşa că revendicările au devenit care mai de care mai fanteziste şi decuplate de la realitate. Reflectez: în ipoteza unei deloc neplauzibile orientări profesioniste a mulţimii, în sensul ajutării proiectului prezidenţial de achiziţie a puterii complete, după primul reflex de satisfacţie rânjită, preşedintele a realizat că strada, de fapt, îl încurcă. A manevrat abil, în timp real, pretinzând, evident demagogic, că va chema la consultări – cu totul în afara constituţiei – societatea civilă şi reprezentanţii străzii. Ori această ultimă sesiune a fost o parodie şi mai mare. Aşa zişii reprezentanţi ai străzii au fost selectaţi la cataramă. Sesizând acest fiasco, preşedintele a promis că va merge el însuşi între manifestanţi. Între timp a dat semnalul că strada şi-a făcut datoria şi poate să plece. A ales seara de duminică. Numărul celor prezenţi era în a doua zi de scădere. Din 7. Stafful Dsale ştie să numere. Incontestabil a fost un gest curajos. Avantajele politice nu puteau fi mari, dar dezavantajele nici ele.
Să încheiem acum trecerea în revistă a celor câteva reacţii pe care mi le notasem. Scriitorul, dramaturgul şi criticul literar Horia Gârbea, inginer de profesie, citează un fragment dintr-un articol al lui Alexandru George, intitulat Ştim ce este plebiscitul. Scris în 2007, când mai avea 5 ani de viaţă: „Ideea de a consulta direct voința populară prin referendumuri, plebiscite, mari manifestări de masa, înseamnă o gravă nesocotire a regimului democratic, parlamentar, ba chiar un atentat la adresa acestuia. Este o armă perfidă împotriva democrației, căci conferă o putere nejustificată învingătorului. Este omagiul pe care tiranul sau conducătorul cu înclinații autoritariste îl duce democrației – de fapt el face mai mult, o compromite, căci o bate cu propriile ei arme. Ce mai vreţi? Jublilează rînjind tiranul. Așa a vrut poporul! Dar nu spune că nu i s-au oferit alte soluții. (…)
Desființînd partidele în 1938, el (Carol II n.m.) a adus argumentul că toți marii demnitari se vor putea concentra la trebile statului. Purtătorul lui e cuvînt și principal actant, Armand Călinescu, la cîteva zile după ce a vestit străinătatea că în România e în sfîrșit liniște, a fost găurit de mai mult de o duzină de gloanțe trase de niște inși care nu mai făceau politică. Mai tîrziu asasinatele nu s-au mai numărat, ele aducînd mereu pacea între români și ieșirea dintr-o criză. A urmat Antonescu al cărui cuvânt a fost vrajba între români trebuie să înceteze. Și s-a pus pe pacficare în uma căreia am avut asasinate politice cu duiumul, lupte de stradă, războaie și distrugeri.”
Textul de faţă nu e un eseu critic, nu vom divaga, pedalând pe ideea că fragmentul citat e discutabil. Dar nici nu e de tot absurd. E improbbail ca autorul, eseist, prozator, istoric şi critic literar al anilor 70, să nu fi auzit de clasificarea fundamentală a sistemelor democratice, în particular funcţionarea, în Elveţia, a democratiei participative. Care e bazată pe referendum. Dar referendumul e una, plebiscitul alta. Iar fragmentul citat e oarecum valabil cu privire la plebiscit. Rostul preluării fragmentului citat public de Horia Gârbea, pe o reţea de socializare, e de a fixa repere faţă de aberaţia lozincard-primitivă a cererii înlocuirii, peste noapte, a aşa numitei clase politice.
Continuăm cu citarea unei postări, pe cea mai frecventată, la noi, reţea de socializare. Postare semnată de o persană onorabilă, din generaţia intermediară: De 25 de ani merg la proteste. Ori nu mai știu eu nimic despre proteste, ori ăsta de acum e ținut în viață doar cu aparate (A.G.). Să ne amintim: cca 30,000 de manifestanţi marţi 3, 3000 vineri 7, nici unul marţi 10. Protestele din ianuarie 2012 au durat 5-6 săptămâni. Soldat cu manifestanţi schingiuiţi sălbatec de jandarmi. Jandarmii sunt, în mare, aceiaşi de acum. Dar, parcă sunt alţii. Jandarmeria e o instituţie de ordine publică ce poate folosi forţa. În condiţii precizate de lege. Dar nicicând n-a fost mai brutală decât în ultimii 3-4 ani ai mandatelor expreşedintelui.
Vineri 7 o institute de specialitate a făcut un sondaj în piaţă. Nu o măsurătoare sociometrică riguroasă, nu erau condiţii. Datele au fost culese prin interviuri directe, pe un lot aleator de cam 10% din cei prezenţi, respectiv 300 persoane. Nu vom cita cifre, ne vom limita la a confirma aşteptările oricărui observator lucid: rezutatele au fost impecabil contradictorii. Mutual exclusive. Sigur că relevanţă statistică a unui atare exerciţiu e foarte limitată. Dar contradicţiile interne ale opţiunilor grupului de cca 3000 de manifestanţi exprimă limpede cacofonia străzii. Singurele cerinţe decantate repetitiv, sunând rezonabil în sine (ceea ce confirm buna credinţă fundamentală a populaţiei), s-au redus la prelungirea discursului politic al partidului prezidenţial hibrid (autointitulat PNL) sub deghizarea atacării clasei politice in toto.
După parodia consultărilor constituţionale, preşedintele în funcţie l-a numit candidat la funcţia de premier sub etichetă tehnocrată pe Dl Dacian Cioloş. Confirmarea Dsale în parlament de lesne previzibilă. Despre demnitar, mai la vale. Deocamdată e mai mult decât interesant să ne amintim ce spunea jurnalistul Rareş Bogdan, de la postul Realitatea TV, la fel de violent băsist precum postul de casă (şi de nişă) al expreşedintelui, B1 TV, jurnalist care şi-a manifestat consecvent simpatia pentru actualul preşedinte: Vom avea un prim ministru tehnocrat, ca şi acum 15 ani, când Mugur Isărescu a condus timp de un an guvernul şi a pregătit alegerile parlamentare de la finalul anului 2000. Este vorba de fostul comisar european Dacian Cioloş. Este un tehnocrat 100% ardelean, cunoaşte foarte bine instituţiile europene. Dacian Cioloş are cele mai mari şanse să ajungă premier, pe o formulă de guvern PNL-UNPR sau într-un guvern de uniune naţională PNL-PSD-UNPR, a explicat Rareş Bogdan. Emisiunea a avut loc pe 22 octombrie, cu opt zile înainte de explozia de la Colectiv, incident care a dus la proteste de stradă și în urma cărora, cel puțin formal, premierul Ponta și-a anunțat demisia.
Credem că acest amănunt trebuie relatat nud, alb, sec. fără comentarii.
Cum fără comentarii, ce vrei să insinuezi, amice, aud vocile multor anesteziaţi. Nu insinuez nimic. Redau fapte verificabile. Interpretarea lor aparţine cititorului. Cititorul va retorsiona, considerând stilistica mea obiectivantă ca laşitate. Bineeee. Să adunăm, atunci, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, doi şi cu doi. Preşedintele actual nu şi-a modificat discursul şi programul personal, nu contează că anticonstituţional: vreau un guvern al meu. Adică unul bazat pe partidul pe care s-a căţărat, după multipla trădare a componentei sale exliberale. Şi-a urmărit programul cu discretă tenacitate, fără să repete ieşirile isteroide ale precedentului în funcţie. I-a cerut demisia premierului acum demisionar la jumătate de oră după ce acesta fusese interpelat de un procuroraş DNA cu acuze aberante. Care, iata, au ajuns în instanţă. Apoi şi-a concentrat ostilitatea asupra acestui premier. Am mai explicat motivul psihologic. Dar şi deoarece l-a considerat, împreună cu sistemul nonformal de putere, cel construit de expreşedinte, ca fiind punctul slab al guvernării. Ori, dacă un jurnalist suporter vehement declarat al preşedintelui, aruncă în public ştirea schimbării intempestive a guvernului şi premierul desemnat, sub pretext de statut technocrat, atunci coincidenţa devine de-a dreptul stranie. Cum bunul simţ ne cere să excludem ce-auzim liber pe stradă, nu, nu aceeaşi stradă care şi-a jucat rolul câteva zile, strada tăcută (ăştia au pus foc!…), concluzia logică e că tragedia a fost speculată ultraprofesionist, cu o promptitudine demnă de o cauză cu adevărat bună. Ori, o atare performanţă tactică e exclus să fi putut fi realizată fără contribuţia esenţială a serviciilor. Cu rol numai de instrument. Comandă pare să fi fost dată de mult mai departe. Păstrând absolut toate proporţiile, logica episodului încă în derulare trimite la… incendierea Reichstagului. Cu 82 de ani în urmă. Cu deosebirea că acea crimă fusese efectiv comisă de sistemul nazi. Ceea ce, aici şi acum, refuzăm a crede. Dar, vorba lui André Gide, acolo unde nu poţi spune cu atât mai bine, spune cu atât mai rău.
În fine, ca ultimă piesă în puzzleul manifestaţiilor, iata un fragment dintr-un eseu al academicianului din aşa zisa republică Moldova, Nicolae Dabija, membru onorific al Academiei române: În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu, a preîntâmpinat încercarea bolşevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmând că „în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean.”După luarea puterii, Lenin a interzis orice demonstraţie publică, socotită act contrarevoluţionar.
Să revenim la prezentul zilelor de până la inevitabila instalare la Palatul Victoria a guvernului pe care şi l-a dorit preşedintele în funcţie, sub deghizament soi disant tehnocrat. Cine este Dl Dacian Cioloş? Fost ministru al agriculturii, întrunul din guvernele Tăriceanu, recuperat de Dl Băsescu Traian consilier la Cotroceni, susţinut de acesta pentru postul de Comisar European pentru agricultură, din partea României. Susţinut din nou pentru un atare post în legislatura europeană actuală, dar noul preşedinte al Comisiei Europene – al cărui consilier devenise – o preferă pe Dna Corina Creţu, europarlamentar socialist, pentru portofoliul politicii regionale. Până aici, date mai mult sau mai puţin neutre, de CV. Majoritatea mass mediei, care e subordonată, într-un fel sau altul, sistemului, omite cu bună ştiinţă un episod prea puţin onorabil din biografia publică a Dsale. DNA (sau Parchetul General, e mult de atunci), anchetase privatizarea Institutului de Cercetări Alimebtare – ICA. Şi dăduse NUP/ Neînceperea Urmăririi Penale. Imediat după prima suspendare a expreşedintelui Băsescu, în 2007, dosarul privatizării fu redeschis intempestiv. Firea răzbunătoare a fostului marinar e arhicunoscută. Corifeul suspendării – atunci demisia fusese refuzată de populaţie, la referendumul aferent, cuţitul era încă departe de a fi ajuns la osul populaţiei – era beneficiarul acelei privatizări. Nu vom reaminti istoria respectivă, încheiată cu condamnări scandaloase, în vara anului trecut, chiar dacă vem cititori extrateritoriali, care n-o ştiu. E de ajuns să precizăm că, în jargonul judiciar şi mediatic, dosarul acelei privatizări era numit Dosarul telepatia. Pentru că procurorii DNA lansaseră acuzaţa ce ar merita o medalie mondială a absurdului, cum că cel anchetat şi apoi judecat şi condamnat înfluenţăse factori decidenţi în procedura de privatizare prin… telepatie.
Ei, bine, Dnul Cioloş decisese constituirea ca parte civilă a Ministerului Agriculturii, ceea ce era perfect ilegal. Ecce homo!
Doar numirea, ca gest constituţional, de către actualul preşedinte, a Dlui Cioloş, drept candidat la funcţia de premier, are dublă semnificaţie: pe de-o parte, continuitatea între cee ace a fost numit, de către majoritatea tăcută nonaderentă, regimul Băsescu şi cee ace pregăteşte şi visează actualul preşedinte; pe de alta, adaptabiitatea, din mers, a strategiei de achiziţie a puterii totale de către actualul preşedinte. Rafinarea metodelor. Dacă puterea expreşedintelui se manifesta, cinic, cu pumnul şi cu biciul, achiziţia a cel puţîn aceluiaşi nivel de putere de către actualul occupant al Cotrocenilor pare a schimba pasul şi discursul. Metodele politice n-au dat nici un rezultat sesiunea de toamnă a Parlamentului a debutat cu o moţiune de cenzură eşuată răsunător. Metodele coercitive n-au dat rezultate decisive. Dar au erodat rezilienţa morală a premierului demisionar şi a partidului său. DNA se manifestă din ce în ce mai mult şi mai explicit ca actor politic ilegal şi antidemocratic, dar binecuvântat ca atare de Departamentul de Stat plus serviciile aferente (la sediul DNA exisă birouri ale unor agenţi FBI, cee ace trimite la birourile KGB din sediile unor instituţii teoretic autonome, în anii 80, în ţările coloniale est-europene).
La ce ne putem, atunci aştepta, de la Dl Cioloş? La formarea unei echipe ministeriale criptobăsiste. Sub pretextul aşa zisei nonapartenenţei formale la un partid, accepţiune minimalist a tehnocraţiei, va numi reprezentanţi a unor ONGuri din pletora numeroaselor structuri cu această acoperire, care fac fără jenă politică băsistă. Şi sub pretextul invitării unor funcţionari de la Bruxelles, evident din sfera PPE. Asta e inevitabil, dar cele mai periculoase posibile numiri sunt: Laura Ştefan, la justiţie. Dn Ştefan a fost secondant credincios al Dnei Monica Macovei. E de aşteptat să aducă cu Dneaei concepţiile radical antidemocratice ale mentorului său. Dar, mai rău de atât, ca urmare a legislaţiei introduce în 2005 de Monica Macovei, prin asumare răspunderii de către guvernul Tăriceanu, va propune, legal, pe cei care-I vor înlocui, peste un an, pe Dna Laura Codruţa Kovesi, vârful de lance a implicării politice a DNA şi favorita ambasadei şi chiar a presei americane şi pe Dl Tiberiu Niţu, actual pasiv procuror general. De conivenţă cu preşedintele în funcţie. Ceea ce-I va asigura acestuia continuarea disponibilităţii instrumentului principal de forţă.
Se poate mai rău? Rareori nu se poate. E o lege a naturii. Pe surse presa vehiculează pentru minister de finanţe o doamnă, al cărei nume îmi scapă, a susţinut, de la nivel European, sinistrele şi inutilele măsuri de austeritate luate, cam peste capul premierului de atunci, redus la statututl de vechil disciplinat, de expreşedintele Băsescu: reducerea otova a salariilor bugetarilor cu 25%, majorarea TVA de la 19 la 24% şi încercarea, din fericire împiedicată de Curtea Constituţională, a scăderii pensiilor cu 15%. Pensii în fapt blocate illegal de nenumăratele guverne Boc. Această numire să însemne blocarea, din nou, a pensiilor? Renunţarea la măririle de salarii? Blocarea noului Cod Fiscal? Dn posibil ministru vine din zona unde austeritatea oarbă e preferată. Nu rămânedecât să sperăm ca ne înşelăm. Dar nu credem că ne înşelăm 100%. Bate un pui de crivăţ?
Iar vişina din glazură, în aceste zile de speculaţii, e propunerea, de către UDMR, aliatul credincios al oricărei puteri consangvine cu PPE (când şi de la ce centru se va fi decretat amuţirea vocilor social-democreate din uniunea etnică?), pentru postul de ministru al sănătăţii, e distinsul avocet Cseke Atila. Ministrul sănătăţii care a închis, în 2010 şi 2011 aproape 70 de spitale, a blocat posturile şi a refuzat să-şi dea demisia după tragedia din august 2010 de la maternitatea Giuleşti, unde bebeluşi au fost copţi în incubatoare şi asfictiaţi de fumul incendiului (sic) din sala respective.
Considerăm o potrivită încheiere a acestui demers în două părţi, citarea din nou a profesorului universitar dr. ing Tiberiu Danciu: Fiindcă a venit vorba mai sus de INCENDIEREA… – nu cumva și incendiul recent, de la Colectiv, a fost ”pus la cale”? A servit foarte bine unui anumit scop: de la instalarea sa, Iohannis n-a făcut absolut nimic, decât să miaune o dată la două luni ”jos Ponta”; au fost diverse încercări ratate – cu DNA-ul, cu Oprea și polițistul căzut în groapă… acum a venit brusc și exact la momentul POTRIVIT incendiul – care a fost extrem de convenabil (nu chiar în centrul vechi, unde s-ar fi aprins și clădirile din jur, nicio beizadea n-a căzut victimă, deși cluburile astea sunt pline mereu de așa ceva, de aceea s-a ”întâmplat” la un concert rock, nu la unul de manele, au fost și ceva străini ca să aibă impact internațional, și ceva mici vedete (muzicale), și destui studenți – ca să sensibilizeze segmentul cel mai activ pe Fb, poate că au fost cam multe victime – nu s-au așteptat (probabil) la degajarea unui fum așa de toxic… iar efectele au fost exact cele scontate: în sfârșit, s-a aranjat cu guvernul indezirabil… Chiar, de ce era așa de indezirabil, și mai ales pentru CINE? Iohannis a declarat sus și tare asta, dar poate și pentru FMI – care spune că nu ”avem voie” să mărim salariile, pentru Germania, pentru …!?
Ce-ar mai fi de spus? Humorul negru al întâmplării. Din cele 6 puncte ale atentatului terorist simultan din Paris, unul a avut loc într-o sală unde se desfăşura un concert de hard rock. La exact o saptămână, vineri seara şi exact la aceeasi oră cu tragedia din fosta hală a fabricii Pionierul dn Bucureşti. Coincidenţă tulburătoare între o întâmlare tragică (refuz să admit un element artefactic) şi un act terorist planificat minuţios.

Addendum: aşteptările despre compoenţa guvernului asa zis tehnocrat, în fapt băsisto-iohannist au fot larg depaşite. În rău. Ministru al justiţiei e scutiera Monicăi Macovei şi acum e citată aprecierea Dneai din vara lui 2012: referendumul a fost o mineriadă. Ceea ce sună mult mai rău decât loviturăde stat, sloganul cuplului Basescu-Macovei. La finanţe e persoana care ar fi inspirat aplicarea in forma dură a măsurilor de aşa zisă austeritate, în primavara lui 2010. Asta ne aşteptam. Dar, iata, ministrul sănătăţii e un medic care a absolvit de puţin timp şi a lucrat prin Europa. Habar n-are de sistemul medical din România. Şialtele, şi altele. Dar cea mai rea numire e a sociologului Vasile Dâncu, retras din politica şi lut oarecum în considerare şi de PSD. Numirea lui obligă un PSD emasculat, flasc, sa voteze guernul la invetitură, dar e o bomboană otrăvită. Dl Dâncu face parte din grupul de la Cluj, alături de Ion Rus, consideraţ cârtiţe băsiste în PSD. Cu dunezeu înainte…