JAMAIS DEUX SANS TROIS

Distinsa colegă de promoţie care întreţine atmosfera e-grupului Fizică70 sugera că, după 2 articole consecutive dedicate fotbalului se aşteaptă la un al treilea, care să analizeze turneul final Brazilian. Avea dreptate.

Am repetat ad nauseam că sunt suporterul Braziliei de 56 ani, de când am deschis brusc ochii în fotbal. Sub rezerva că motivarea e existanţa campionatelor de gen: mondiale şi europene. Altele nu mă interesează. Căci socot fără echivoc că identitatea unei echipe de fotbal se defineşte la nivel de club. Rezonant cu expresia consacrată culorile clubului.

Dece o tot repet? Păi, dacă nu acum, atunci când? La suuces e banal. Suporterul se manifestă la eşec, atunci are greutate. Observam o realitate: dincolo de jocul bun al unor echipe americane (nu exclusiv latinoamericane!) de plan secund, dincolo de echilibrul manifestat prin 5 optimi şi două sferturi care au necesitat prelungiri şi unele din 12 meciuri de eliminare directă au avut nevoie şi de loteria penaltiurilor, în fazele astea s-au calificat exclusiv favoritele hârtiei. Iar de la semifinale încolo nu are sens noţiunea de favoriţi.

Echilibrul s-a rupt brutal în prima semifinală. Finala mică nu spune mai mult pe linia eşecului Braziliei. O reacţie de orgoliu era improbabilă şi oricum ar fi fost inhibată din capul locului de o eroare majoră de arbitraj: Faultul împotriva lui Robben, la care un arbitru dintr-o ţară exotică a dat penalty s-a produs în afara careului. Nu discutăm dublarea erorii, de a nu da decât galben fundaşului brazilian, aflat în poziţia de ultim apărător. Plus un penalty refuzat Braziliei, înlocuit de un galben acordat atacantului faultat în careu. Astfel, cea mai penibilă latură a acestui turneu final n-a fost comportarea echipei gazdă, departe de strălucirea din totdeauna până în semifinala şi catastrofală în ultimele 2 meciuri. Ci prestaţia jalnică a arbitrilor. Sancţionând net politica acreditarii unor astfel de funcţionari din ţări de din afara geografiei fotbalului. Dacă globalizarea, cu bunele şi cu relele ei, e un fenomen inevitabil, forţarea ei instituţională, de către actuala conducere a FIFA, se dovedeşte falimentară.

Două vorbe despre echipa Braziliei: o atitudine logică a cuiva care se revendică în calitatea de spectator nonneutru de pe un segment foarte lung de istorie e de a nu se mărgini la constatarea că e prima prezentare complet diferită de toate celelalte din ultimii 80 de ani, cu nefericita excepţie din 1966, ci de a schiţa cel puţin câteva cauze.

Vorbeam, la inceput, de efectul exportului de jucători pe piaţa europeană. Ceea ce a diluat atât stilurile tradiţioale ale echipelor naţionale europene, cât mai ales al Braziliei. Nu şi al Uruguaylui, cu un număr mic şi oarecum constant pe termen lung de jucători exportaţi. Echipa celestă şi-a păstrat pe termen lung stilul defensiv, nu prea ofertant. Nu şi al Argentinei, prea dependentă în ultimii 32 de ani de un singur jucător şi, pe cale de consecinţă, nevoită într-o anume măsură să preia ceva din stilul Barcelonei. Aflat în pierdere de viteză şi acesta.

Dar nu poate fi numai atât. Nu are sens să desparţi jocul Braziliei de eşecul organizării (stadioane nefinalizate, în unele nu se va mai juca mai nimic), nici acesta de criza sistemică a ţării. Dimpotrivă, o echipă a Braziliei la nivelul ei din totdeauna ar fi făcut o figură suprearealistă în contextul marasmului naţional. Sub o administraţie quasimafiotică, a unui partid numit muncitoresc. Poate că singurul efect pozitiv al dezastrului fotbalistic istoric ar putea fi măturarea actualei dne preşedinte, fosta teroristă, de un val popular care ar fi firesc să se sincronizeze şi să se întrupeze din jale. Ar fi un semnal salutar faţă de proliferarea regimurilor marxistoide în acest semicontinent în peramanentă ebuliţie.

Şi acum finala. E a treia finală între Argentina şi Germania. După 86, în Mexic, urmare a golului inexistent, marcat cu mâna de Maradona, în semifinal cu Anglia. După 90, în Italia. Cea mai bună cronică de fotbal a mea n-a fost cea scrisă în noaptea minunii de la Sevilla. Ci cea scrisă în dimineaţa finalei din Mexic, în care demonstram dece n-am dece să mă uit la finală. În 90 m-am uitat, totuşi. Golul lui Caniggia, cu care Argentina eliminase o Brazilie cu 4 bare şi nenumărate ratări era din fotbal, nu de din afara lui, precum hoţia lui Maradona.

Azi? catastrofa Braziliei vine de din afara fotbalului ei diluat. Înfrângerea Olandei la penaltiuri în fata Argentinei seamănă cu cea a Stelei în fata artificialei echipe a grobianului superbaron marga Interagro. Trebuie acceptate. Un eventual forfait ca spectator ar diminua gestul refuzului finalei din 86. Căci, har cerului, hoţia penibilului şi drogatului suporter al lui Fidel Castro rămâne un gest izolat. Sunt nevoit să ţin, à contre coeur, cu Germania. Încheind, sper, un mic cerc deschis în 90. În speranţa că în acelaşi an se va mai închide cel puţin unul. Extrafotbalistic.

Ca să parafrazez titlul primei cărţi a regretatului Ioan Chirilă dedicate fotbalului, finala s-a jucat ieri. La ora locală. Pentru fusul orar unde mă aflu a început ieri şi s-a terminat azi. Har cerului, Argentina, care a jucat la fel de slab ca în primele 6 meciuri câştigate la limită, dacă nu mai slab, n-a câştigat. Messi a fost nul. Un prieten spunea că organizatorii turneului final au găsit modul cel mai subtil de a-l desfiinţa: i-au acordat trofeul celui mai bun jucător al turneului final. Vizibil nemeritat. Că l-a desfiinţat şi Maradona, nu contează. Maradona nu există. La urma urmei, nici Germania învingătoare nu-i scutită de observaţii la fel de subtile: golul victoriei, marcat cu 7 minute înainte de finalul prelungirilor, fu unul cu totul negerman: o cursă englezească a lui Schurrle, o centrare abilă aproape braziliană, preluare şi şut în colţul opus celui apărat de portar, în manieră olandezo-portugheză.

Acum, pentru unii urmează Grecia, pe 7 septembrie, pentru alţii urmează dubla cu norvegienii imposibil de pronunţat. Pentru tov. Drumaru urmează reclama pentru mirobolantul următor turneu final, pentru a se uita mizeria de la Soci, iar pentru populaţia braziliană urmează să vadă dacă trece testul bărbăţiei şi va fi în stare s-o scoată din scaun, prin vot democratic, pe fosta atacatoare de bănci.

One reply on “JAMAIS DEUX SANS TROIS”

Comments are closed.