ÎNCĂ UN FILM CĂLĂTORIE

Există o categorie de filme americane, a căror apariţie e cantonată, mai ales în anii 90, care au o anume înrudire structurală şi tematică. Îndeajuns petru a fi remarcată, insuficient pentru a fi clasificate ca subgen: filmele-călătorie. Schema lor presupune participarea unui bătrân, care călătoreşte cumva în compania unui matur. Mai rar un tânăr. Aceştia din urmă cu unele probleme de familie. Ab initio relaţia partenerilor periplului e întrucâtva tensionată, pentru a se relaxa pe parcurs, prin schimburi de valori complementare. Ceea ce rezolvă, într-un fel, problemele ambilor. Peisajele defilează tonic, iar coloanele sonore îşi aduc contribuţia la atmosfera de sănătate morală. Lipsesc personajele hidoase, lipseşte cocktailul de violenţă, sex exacerbat şi drog. Dar filmele din această categorie evită pledoaria moralizatoare, reuşesc să nu plictisească. Dimpotrivă, un suspense controlat, dozat farmaceutic, menţine spectatorul legat. Iar regula de fier a happyendului american e susţinută de logica narativă, evită senzaţia de lipitură. Propagandă, într-un anume fel, dar una benefică, prin inteligenţa conducerii schemei. Propagandă pentru ce? Pentru resuscitarea valorilor sociale fundamentale: familia. Dincolo de poncifele şi reflexele tocite ale mentalului american conventional. Care abia erodează lent aceste valori.

Dece aceste filme au dispărut, practic, în noul mileniu? Sau cel puţin au diminuat semnificativ în frecvenţă? Cred că se poate propune o explicaţie. În jurul acestei perioade, mentalitatea publică a suferit o trecere prin zona de echilibru, către preponderenţa aşa numitei corectitudini politice. Concept corosiv pentru valorile fundamentale ale familiei. Filmele din categoria definită mai sus sunt cumva respinse de mentalul îmbibat de corectitudinea politică, dar nu sunt nici pe departe incorecte politic. Sunt pur si simplu neuter din această perspectivă. E păcat că au devenit rarităţi.

Încheiam volumul Finalul cel mai dificil, supravieţuirea (Vremea, 2011) cu o analiză a unui excelent film de gen, cunoscut sub 2 titluri: Minciunile pe care le spunea băiatul şi Du-mă acasă din nou (Tom McLaughlin, 1994). Filmul despre care vorbim fu difuzat tot de un post TV, Un taxi pentru Canada (Christopher Leitch, 1998). Dacă schema e aceeaşi, diferenţa specifică o face un amănunt subtil. Acţiunea evoluează, conform schemei, e două planuri, într-un larg montaj parallel. Dar, chiar dacă happyendul e aşteptat, el pare a risca progresiv. Pe măsură ce legăturile umane din cele două planuri narative evoluează firesc, linia dintre erou, pe de o parte şi insolitul cuplu forţat, cumva, de împrejurări, dintre partenera lui şi orfanul din vecini se întinde, sugerând teama de a se rupe. Efectul întinderii firului e paradoxal şi constitue fineţea şi marca de calitate a filmului. Dar, pentru a face lucruile clare cititorului care n-a văzut filmul, să intrăm în amănunte.

Tabloul startului e unul banal. Mike, şofer de taxi, e trimis de Sandy, dispecera firmei, cu care are o relaţie rutinieră, să preia o doamnă presupus bogată. Cu toate ţâfnele speciei. Spre punctul de preluare, îl duce la şcoală pe micul Bobby. Care-I poate fi fiu sau nu. Puştiul o ştie pe Sandy. Doamna bogată vine de la cimitir, însoţită de alte două persoane în doliu. Îi face şoferului mutrele la care te aştepţi, îl duce aiurea, pe ţărmul oceanului, politeţea profesională a acestuia rezistă, dar ratează seara programată cu Sandy. E prima întindere a firului. Încă benignă.

E momentul săprecizăm că şoferul de taxi e jucat de un actor care, poate, le spune americanilor ceva, mai nimic nouă, europenilor. A mai jucat un rol episodic în Thelma şi Louise. Arată bine şi joacă exact. Deşi rolul nu-i cere mare efort. Dar doamna bogată e nimeni altcineva decât Maureen O’Hara. Celebra actriţă avea, când juca în acest film, 78 de ani şi acelaşi sânge irlandez dintotdeauna. Nu numai că duce greul filmuui, ca actriţă, dar, firesc, personajul ei descurcă iţele şi depăşeşte inerentele capcane ale drumului, prin prezenţă de spirit, imaginaţie şi l’usage du monde. Titlul ne anunţase că, din Los Angeles, se va ajunge în Canada. Ba chiar la Vancouver. Unde îl cucereşte pe vicecancelarul provinciei. Rol episodic pentru Efrem Zimbalist jr. bine ca bărbat de vârsta a treia cum bine fusese, la vremea lui, ca soţ al personajului orb jucat de Audrey Hepburn, în Aşteaptă până se-ntunecă. Dar pe care e nevoită să-l lase bouche bée, căci insolitul cuplu şofer-clientă, care ajunseseră prieteni, după miile de mile, ia brusc cap compas la 180 de grade. Înapoi în Los Angeles. Dece?

Cu relaţia Mike-Bobby neclară, aflăm, treptat, că la şcoală 3 persoane aveau dreptul să-l ducă şi să-l ia pe băiat. Mama sa, Mike şi Sandy. Mama e o fluşturatecă enervantă, poate puţin nimfomană, nici o aluze la tatăl biologic al băiatului, care, de fapt, o stinghereşte. Şi-şi deghizează stinghereala într-o falsă camaraderie, accentuînd că fiecare-şi poate purta de grijă. Băiatul e de bună credinţă, dar ceilalţi doi, care fac back-up, au grijă de el fără obligaţie, dar din cumsecădenie. Definitorie. Dar aşa de natural manifestată, încât substratul moralizator nu se vede. Sau nu se vede ostentativ. Totul în acest film de modă veche e relatat delicat, cu discreţie, lăsând spectatorul să tragă singur concluziile.

Dar mama îşi ia câmpii, disperată să nu piardă cel mai recent partener. Şofer şi el. Dar… de cursă lungă. Evident, zero atracţie mutuală, zero interes cu cumsecadele vecin taxmetrist. Îşi abandonează băiatul. Care oricum o singherea. Iată ce-l aduce pe taximetrist acasă. S-o ia înaintea riguroasei asistenţe sociale americane.

Finalul ar fi banal, dacă n-ar avea câteva secvenţe subtile. Când Mike întoarce taxiul din aleea casei doamnei Eure, plecând spre casă, privirea bătrânei doamne, în plan depărtat, în două cadre flash, are încăcătură grea. Pe care taxmeristul n-o ignoră. Pe cale de consecinţă, după ce află de la Sandy că puştiul fusese smuls asistenţei sociale, îi declară abia atunci că… da, vrea să schimbe statutul. Pe vecie. Îi spune şi puştiului, că, dacă vrea, acolo va fi acasă pentru el. Pe jumătae adormit, pe jumătate speriat, Bobby dă din cap. O familie s-a recompus din fragmente. Momente de melodramă, dar filmate cu aceeaşi delicată discreţie încât nu stau în gât nici spectatorului pretenţios. Ne amintim că penchantul taximetristului pentru băiatul din vecini se explica. El însuşi trecuse prin numeroase familii adoptive… alt poncif amerian. Asistenţa socială nu e numai criticată

Două vorbe desre actriţa din rolul Sandy. E o veche cunoştinţă. Cea de-a treia şi ultima parteneră a decorativului David James Elliott, din serialul J.A.G. Catherine Bell pe nume. Rolul nu i-a cerut eforturi peste puterile ei de actriţă de serial. Cât despre protagoistă, pentru a încheia cu ea, a mai trăit 17 ani după film, dar eu am avut şansa de a-l vedea la câteva luni după moartea ei.