DOVADA ACCESULUI LA CRESTELE ALPINE

Amân iarăşi cronica unui (alt) volum de poezie. După recenzia celor 7 ani de recenzii simt nevoia unei respiraţii. Dau, din întâmplare, deunăzi, peste un text deja vechi. Care relata o scurtă conversaţie, pe un ger sticlos, cu un străvechi coleg de cameră din demult dispărutul cămin Carpaţi. Prof univ de mate. Locuitor al aceuiaşi ghetto Drumul Taberei. Ecco:

DOVADA ACCESULUI LA CRESTELE ALPINE

Mă tot gândesc, de câteva zile, în urma unei discuţii iniţiate de Micul Prinţ*, la un aspect prea puţin abordat, al raporturilor poeziei cu matematica. Şi e primul moment în care regret devitalizarea a ceea ce a fost e-grupul nadir_latent, grup literar, plin de matematicieni. E de ajuns să-i pomenesc pe Răzvan Penescu, Delia Oprea, Gabriel Prăjitură, ca să nu mai vorbim de liderul e-grupului, Bogdan Suceavă. Cel mai avansat în dezvoltare ca scriitor dintre ei. Mai erau şi alţii, în fine. De ce regret? Doar în sfera mea de conexiuni Facebook există destui matematicieni tineri, cu personalitate şi cu arie largă de preocupări? E doar un fel de a spune. Sigur că voi fi interesat de lectura şi feed-backul lui Bogdan, dar mesajul e scris, de fapt, pentru aceşti tineri. Al căror centru de greutate e, obiectiv, Micul Prinţ însuşi.
Cu ani în urmă, nici prea mulţi, nici ieri, discutam pe întinsa câmpie de zăpadă, undeva între piaţă şi parcul ghettoului comun, Drumul Taberei, cu fostul meu coleg de cameră la cămin, acum profesorul universitar dr. George Georgescu. După ce predase aproape o viaţă de om la facultăţile tehnice ale Academiei Militare, se retrăsese la matcă. Şi nu oricum. Ci înfiinţând jumătatea de catedră numită „fundamentele informaticii”. Omule (impersonalul ăsta asunde precla mea de cu peste 40 de ani în urmă), noi aici predăm informatica precum un capitol de matematică, ca o arhitectură de teoreme. Şi la ce serveşte asta, părinte? Când softiştii geniali sunt analfabeţi cultural, matematic y compris. Ce prostie ai putut întreba! Teoria matricilor la ce servea? Era o jucărie matematică. Până a venit Heisenberg şi a creat mecanica matricială şi a demomstrat echivalenţa ei logică cu mecanica ondulatorie a lui Schroedinger. Autogol pe ternul meu. Dar de ce părinte? Georgică, craiovean, avea, ca elev de liceu, o vastă cultură umanistă şi se autoproclamase părintele Isaia, parohul camerei 18. Dacă asta nu vă spune nimic, nici nu citiţi mai departe, ar fi inutil. Am ajuns, imuni la cele minus 17, care ne lipeau nările, imuni la misiunile administrative cu care fusesem fiecare investit, inevitabil, la poezie. Ei, omule, e mult mai mult de-atât. Nici nu ştiu cum ţi-aş putea explica. Uite, de la o altitudine încolo, un procent dintre cei ce se avântă spre creastă, se pierd în hăţişul impenetrabil, plin de spini, mai rău ca o reţea de sârmă ghimpată. Dar aleşii care ies la lumină ştii tu cum află că au drumul liber spre creastă? Pur şi simplu deodată teoremele încep să cânte. N-am să uit imaginea asta şi, deşi n-am găsit încă ocazia s-o valorific într-o nuvelă, cred în steaua mea, ocazia va veni. Dacă Bogdan i-a făcut pe Tycho Brahe să se întâlnească în Praga lui Rudolf II cu principele Mihai, cel pe care-l ştim ca Viteazul, posibilităţile literaturii sunt mai largi decât se crede.
Dar nu de literatură e vorba. Părinte, din ce spui tu se deduce că toţi ăştia sunt, de fapt, autodidacţi la nivel înalt. Da şi nu, omule. Ai citit cartea lui Simon Singh**? O citisem. Determinarea lui Andrew Wiles n-ar fi fructificat dacă n-ar fi avut la dispoziţie posibilitatea de a pune să lucreze împreună realizări tot individuale ale altor singuratici, aflaţi pe piscuri îndepărtate ale reliefului rarefiat al matematicii înalte, între care nu există punţi. Trebuie să le vezi tu. Autodidacticismul de care vorbeşti tu, deşi nu e termenul potrivit, dacă nu se confundă cu cooperarea universală, e sterp. Matematica înaltă e alpinism, omule. Sir Edmund Percyval Hillary a înfipt Union Jackul, şi-a fotografiat şerpaşul, pe Tensing, dar ca ei să ajungă acolo, zeci de oameni porniseră de la bază şi montaseră opt tabere.
Dar, părinte Isaia, Simon Singh, de care vorbeai, cel care a scris istoria de 358 de ani a încercărilor de a demonstra Marea Teoremă a lui Fermat ca pe un roman de aventuri, e fizician ca formaţie. Iar el desparte matematica de ştiinţă. Pare a gândi, cel puţin în această carte, în aceşti termeni.

Nota bene:
• Identitatea convenţională asumată, în acei an, a unei foarte drăguţe şi
finuţe profe de mate;
** Marea teoremă a lui Fermat, Simon Singh, Humanitas, 1998, reed. 2005.
Prezentare

Dar care să fie motivul reactualizării acestui deja vechi text? M-am întrebat sincer. Am şi găsit imediat răspunsul. M-a frapat efectul brutal al doar 7 ani (conexiunea privilegiată cu Micul Prinţ se iniţiase prin toamna lui 2011), mereu şapte, precum în articolul precedent. Atunci subtilitatea unei demarcaţii dintre matematică şi ştiinţă, în viziunea fizicianului devenit jurnalist ştiinţific era inteligibilă. Acum, când domină ignoranţa agresivă, lipsa d elogică, mai rău, lipsa asimilată, indusă, de logică, a unui segment rinocerizant (messmerizat, zice alt prieten) în creştere, inapetenţa furioasă pentru ştiinţă, raţiune, ca deteminante ale epocii bimilenare a peştilor, mai rău, adoptarea entuziastă a pseudoştiinţei, de către un segment altfel instruit, fac ca aceşti 7 ani să dea senzaţia dezesperantă că tăim o distopie. Mai rău, una de gust vulgarissim.
Ceea ce-mi întareşte senzaţia reziduală că binecuvântata mea generaţie duce o dezesperantă guerillă de ariergardă…