DEMOCRAŢIE VS DESPOT LUMINAT

Spectrul tematic major al blogului meu cuprinde câteva elemente: afară de cronici de film şi literare, două s-au manifestat de-a lungul timpului: articole din aria popularizării ştiintifice şi din cea a analizei politice. Anul care a trecut a fost cel mai polarizat. Au dominat cronicile literare. Mai ales la volume de poezie. Am lucrat la construirea volumului Sedus de poezie (Editura Neuma, Cluj, 2019). Mai am destule angajamente în materie, care-şi aşteaptă rândul, dar cred că e cazul să mai echilibrez profilul blogului.

Articolul de faţă porneşte de la o discuţie de grup. Lansată de posesorul celei mai originale gândiri din aria mea de conexiuni internautice. Un cât se poate de util şi stimulativ reper polemic. Îl contrazic programatic, nu neapărat când mă aflu în dezacord – în diferite grade – cu ideile emise public de el, ci deoarece o astfel de interactiune e fertilă. Dar, ce-i interesant, e că există idei în mare măsură comune, în accentuată contradicţie cu fluxul public majoritar. Nu dau acum exemple.

Acest interlocutor a reluat o idee nu foarte populară, dar cu atât mai interesantă: raportul între guvernarea democratică şi cea a unui autocrat luminat. Sigur că n-am scăpat ocazia de a-i aminti că prevalenţa pentru despotul luminat era exprimată public, în 1990, de Ion Ilici Iiescu. Nu discutăm aici de falsitatea poziţiei fostului lider postdecembrist. Care se credea luminat fără să fie. Revenim la subiectul ideatic. Omul emitea aprecierea că succesul guvernări(i/lor) democratice nu e garantat (de legităţi sociale), ci, când se întâmplă, e mai degrabă rezultatul unui accident fericit.

E, desigur, o idee interesantă. Deloc inedită, dar originală la nivel de nuanţă. Care merită analizată. Plecând de la galimatiasul terminologic, mai mult sau mai puţin peren, dar parcă mai accentuat, ami generator de confuzii de când s-a instaurat dominaţia corectitudinii politice.

Mai întâi democraţia. Se face mult caz de originile greceşti ale acesteia. Şi ţine. Căci radăcinile culturii europene, deci euroatlantice, în cea greacă au devenit loc comun. Dar… democraţia n-a funcţionat decât în Atena. Şi, în mai mică măsură, în alte câteva polisuri (oraşe- state) don nord vestul acesteia. Şi nu prea mult. Atena a cunoscut şi tiranie. Vezi Pisistrate. Dar mai ales din ecclesia (adunarea cetăţenilor, unde se luau decizile) făceau parte doar cetăţenii. Cam 10% din locuitori. Restul, de la meteci la sclavi, nu aveau dreturi civile. Aşa ca mult cântata democraţie grecească a fost, de fapt, o oligarhie de facto, ateniană şi episodică. Aşa zisa origine grecească a demcraţiei e un concept superficial mult întârziat. Cu multe secole. Oricum, sistemul de conducere, de fapt de management social, bazat pe o structură deliberativă – sfatul bătrânilor – şi un lider – şeful de trib, se pierde în negura mileniilor. Megând până la aglutinarea structurilor şi a marilor structuri, când lideri cu personalitate au realizat uniuni si mari uniuni tribale.

Sistemul parlamentar, inventat de englezi treptat, fără un concept aprioric, prin încercare-şi-eroare, nu-i decât formalizarea structurii tribale ancestrale. Deşi, istoriceşte, primul parlament, Althingul islandez a fost înfiinţat în 930, iar înaintea parlamentului englez (1265, la jumătate de secol după Magna Charta Libertatum – care nici nu avea atribuţii legislative), au funcţionat cortesuri în 3 state hispanice. Iar ideea unui guvern răspunzător în faţa parlamentului a fost iniţiată de sir Robert Walpole, prim ministrul primului rege hanovrian George I, şi-a dat demisia în 1742, când a pierdut încrederea Camerei Comunelor. 

Se amestecă democraţia cu parlamentarismul. Nu se merge chiar până la confuzie, dar nfi prea departe nu-i. întâi de toate, sistemul parlamentar a fost copiat în mai toate constituţiile. Statele autoritariste au parlamente. Nu contează că formal. Duma de Stat funcţiona şi sub autocraţia ţarilor şi sub autoritatea pretins democraticaa noului ţar. Apoi, problema, aşa cum o pune amicul meu, e falsă. Căci dihotomia democraţie vs autocraţie e o aproximaţie de ordinul zero a realităţii politice globale. Şi nu deoarece statele autoritare mimează democraţia, prin mecanismul parlamentar formal. O imagine mult mai realistă şi mai nuanţată foloseşte altă noţiune: libertatea. Deoarece în timpul războiului rece, dacă nu socotim aşa numita lume a treia, cele două mari tabere megastrategice globale erau caracterizate de regimuri închise, autoritare, „comuniste” (ghilimele necesare!), iar lumea occidentală era numită colocvial lumea liberă. Am întâlnit un tabel statistic in care ţările erau clasificate, pe baza unui număr de parametri, după un coeficient al libertăţii. Legătură prea vagă cu împărţirea convenţională în occident, aşa numitul lagăr al socialismului şi lumea a treia. Dar în toate funcţionau sisteme parlamentare. Titu Maiorescu ar fi fost încântat să constate că a sa teorie a formelor fără fond se aplică acum, la peste un secol de la emiterea ei, atunci cu referire directă la România, la jumătate din planetă.

Succesul democraţiei, efect al hazardului? Mai întâi să vedem ce înseamnă democraţie la două milenii şi jumătate de la acea izolată, intermintentă şi nereală democraţie ateniană. Există, în teorie, două categorii de democraţie: participativă, sau directă, bazată pe decizii prin referendum, ale diferitelor grupuri de populaţie şi reprezentativă, sau indirectă. În care decidenţii sunt definiţi prin alegeri. Prima formă funcţionează într-un singur stat. Federal. Elveţia. Unde deciziile se iau prin referendum local, municipal, cantonal şi federal. Electoratul unui sat votează pentru a decide dacă arborele secular din parcul primăriei trebuie tăiat sau păstrat. Electoratul federal votează pentru a se decide dacă vârsta de pensionare poate fi redusă de la 71 de ani la 70. S-a întâmplat, în anii 80. Şi socotitii elvetieni au refuzat scăderea vârstei de pensionare. Este democraţia elveţiană un succes? Categoric. Cu excepţia inerentă a pătrunderii maladiilor sociale ale prezentului, factr distructiv universal şi chiar a eroziunii la fel de inerente, statul elveţian funcţionează. Ca un… ceas elveţian.

Democraţia participativă, la rândul ei, împarte statele parlamentare în 3 categorii mari. Pe bicontinentul american, de la sud de graniţa canadiană la Ţara Focurilor, preşedintele ales prin vot universal (indirect în USA, direct în restul tărilor acestui spaţiu), este de drept şeful guvernului. Numit tehnic Aministraţie în USA. Deşi există parlamente. Care, dincolo de rolul natural legislativ, controlează (draconic uneori, în USA), activitatea guvernului. Aceste state se numesc republici prezidenţiale.

Complementar există, mai ales în Europa, dar şi în Canada, state parlamentare. Regate şi republici. De fapt, forma ideală de democraţie. În sensul că parlamentele, alese direct de electorat, deţin puterea efectivă. Ca reprezentante instituţionale ale suveranităţii populare. State reprezentate de premieri. Susţinuţi de majorităţi parlamentare. În UK regele domneşte şi nu guvernează, sună formula sacramentală. La fel în regate. În republici, omologul regilor (dacă facem abstracţie de nimbul regal) preşedinţii sunt aleşi de parlamente şi au atribuţii strict reprezentative.

Există şi categorii intermediare. Cu constituţii hibride. Franţa e o republică semiprezidenţială. Dar rolul preşedintelui e dominant, iar premierul, deşi susţinut de o majoritate parlamentară, e un simplu funcţionar, Restul statelor europene cu preşedinţi aleşi prin vot universal diferă de sistemul francez. E lesne de determinat statele europene cu acest sistem încă mai hibrid. De regulă foste colonii ale imperiului Rus, faza bolşevică. România face parte din această categorie. Sunt acestea democraţii? Nu se poate spune că nu, de vreme ce parlamentele, preşedinţii sunt aleşi. Dar, datorită bicefalităţii la vârf sunt exemple tipice şi reale ale insuccesului democraţiei.

Este succesul modelului participativ elveţian un efect al hazardului? Nu. este succesul sistemului prezidenţial american alt rezultat al hazadrului? Nu. este succesul istoricului sistem englez alt rezultat alhazardului? Cu atât mai mult nu. Mai ales că el a fost copiat, în esenţă, de aproape toate statele. Dar cel german? Desigur, Germania are probleme majore, rezultate din politica PPE, cum are toată Europa. Generate de filoxera corectitudinii politice. Dar NU generate de forma democraţiei.

Bref, afirmaţia că democraţia n-a avut succes decât întâmplător nu se susţine.

Cum stăm, atunci, cu despoţii luminaţi? Hamurabbi a rămas în istorie prin codul său de legi. Dar liderii assiro-babilonieni n-au fost decât tirani. Eficace, dar tirani. Marii faraoni egipteni au inspirat construcţii milenare, dar ştiinţa era aanajul marilor preoţi. Un rege luminat, în urmă cu 3 milenii, Hiram, regele Tyrului (Sor în feniciană), aliat al altui rege luminat, Solomon, fiul lui David, fac ambii figuri totuşi singulare. Poate cel mai luminat rege antic a fost Ku’ruş (Khores, grecizat Cyrus), creatorul imperiului persan. Singurul monarh care a respectat cultura popoarelor cucerite, reuşind să le articuleze într-un sistem economic eficient. Libertatea acordată evreilor de a se întoarce în ţara lor, după recluziunea în Babilon e doar cel mai cunoscut exemplu al acestei politici. Paradoxal, urmaşul său, Cambysse II, un tiran sângeros, a extins semniicativ imperiul. În mai mare măsură Darius I, care nu mai luminat nu putea fi considerat. Solon, care a pus bazele democratiei ateniene, e socotit cel mai luminat lider european înainte de Platon. Romanii au avut lideri mai degrabă militari – vezi Scipionii – şi administratori. Cezar ar fi fost un mare lider luminat, dacă ar fi trăit. Apoi un vid. Liderii n-au fost luminaţi, vârfurile culturii n-au fost lideri. Un caz interesant e Carol Quintul, nepot direct al Isabellei de Castilia ş ia lui Fernando de Aragon. Fără îndoială un om cult, la vârsta a doua, dar luminat ar fi prea mult spus. Elisabeta I a dat numele unei epoci, în care Anglia a început să devină o mare putere europeană. Dar a fost doar un politician abil şi diplomat şi o negustoreasă aprigă. Marea cultură, marea ştiinţă europeană n-a avut nici o treabă cu politica. Secolul luminilor n-a dat nici un lider luminat. Cu doza de indulgenţă inerentă, Petru Romanov şi Ecaterina a doua (fostă prinţesă Sofia de Anhalt) au modernizat Rusia, au adus mari savanţi europeni la curte, dar n-au avut anvergura unui Ludovic al XIV-lea. Nu mai vorbim de Platon.  

Probabil, amicul meu s-a exprimat abstract, la nivel de principiu.