CUM POATE FI CINEVA PERSAN?

Textul de mai jos îmi fusese publicat de Cotidianul, în mai 1995, ca avanpremieră a ediţiei curente a eternului derby Steaua – Dinamo. Cumva îi răspundeam unui suporter dinamovist. Am regăsit întâmplător taman ieri, înainte de turul semifinalei Cupei României, cea de-a 155-a ediţie a lungii serii de meciuri în regim competiţional între acum cele mai longevive echipe din fotbalul românesc. De fapt singurele cu prezenţă neîntreruptă la nivelul primei divizii, numită acum Liga 1. După naşterea lor, pe 7 iunie 1947, a fostei echipe militare (să nu uităm că la înfiiinţare armata naţională era încă regală!), anul următor a rivalilor. Beneficiarii samavolnicei desfiinţări a popularei echipe interbelice Unirea Tricolor, reprezentanta Oborului. Bineînţeles s-a speculat, conform metodei toţi am fost dalmaţieni, lansată în 90 de Ion Ilici Iliescu, că şi echipa militară, numită succesiv A. S. Armata, C.S.C.A., C.C.A., luând din februarie 1962 actualul nume, ar fi luat locul echipei Ciocanul, fostă Macabi. Evident a cui, pentru cine posedă cuniştinţe biblice elementare. Fals. Fosta Macabi s-a desfiinţat pe speze proprii, înainte de înfiinţarea echipei militare. Vezi cartea istorică în materie a jurnalistului Cătălin Oprişan, redactor la Gazeta Sporturilor. Care prezintă facsimile ale actelor de înfiinţare. La fel de adevărat e că ideea înfiinţării e de import, via unor ofiţeri români veniţi (nu fără misiuni) din prizonieratul stalinist. Dar materializarea ei a aparţinut unor ofiţeri onorabili, care după epurarea din 48 au făcut şi pârnaie… Asta e, pe scurt, diferenţa.

Mi-am recitit amuzat avancronica. Mi-am zis că ar merita să împărtăşesc amuzamentul cititorilor blogului, câţi or fi. Aşadar…    

 

Baronul de Montesquieu lansează în “Scrisorile persane”, indirect, epocala întrebare (mărturie implicită a unui spirit totuşi cazanier al culturii creştin-europene): cum poate fi cineva persan?

 

Mi-am pus, de-a lungul unui număr de ani pe care nu are prea mult rost să-l precizez, întrebarea cum poate fi cineva dinamovist. Desigur, nu de pe poziţia de rapidist, stelist, interist sau realist (ca să zicem aşa), ci de observator al naturii umane în general. Căci eu tind să apreciez că existenţa suporterilor sinceri ai reprezentan­tului sportiv al instrumentului regimului – reprezentant care aducea (oare numai aducea?) pe terenul de sport instrumentele proprii (dosariada, arbitriada etc.) şi care reprezentant a avut onesti­tatea (sau cinismul?) de a-şi păstra, după schimbarea stemei ţării, numele de import – existenţa, altfel firească psiho-sociologic, a acestor oameni de bună credinţă, zic, are semnificaţia tristă a unui simptom de boală degenerativă a organis­mului naţional.

Dar să trecem peste opinia mea şi dreptul meu la ea şi să reţinem din această opinie în primul rând faptul elementar că eu nu-i contest onorabilului dinamovist dreptul la existenţă ca atare, nici la expri­marea poziţiei sale, că reiterez felicitările adresate redacţiei pentru găzduirea dialogului – şi să ne apropiem, în sfârşit, de replica strict tehnică.

Aşadar: Nu contest cifrele generale citate în ceea ce priveşte palmaresul direct, acum cinci-şase ani le ţineam şi eu la zi, nu are rost să le confrunt, le iau de bune. Se impun însă cel puţin două obser­vaţii. Palmaresul din campionat are, istoriceşte, trei perioade distincte. Nu ştiu câte a trăit onorabilul preopinent, ceva mă face să bănuiesc că nu pe toate. Diferenţa în favoarea dinamoviştilor s-a realizat, practic, între 1968 şi 1975. adică în şapte dintre cei 47. Între 1948 şi 1967/68 (epoca marelui CCA, culminând cu turneul din Anglia şi cu victoria de la Belgrad asupra ex-Iugoslaviei, sub culorile Naţionalei, – 11 jucători de la CCA plus Nae Georgescu şi încă un jucător, mi se pare chiar dinamo­vist – adică ceea ce în folclor s-a numit “echipa de aur”) şi mai ales începând din 1975, odată cu prima dintre cele trei numiri ale lui Emerich Jenei ca antrenor, adică de când, cu excepţia unei scurte tranziţii (între ’80-’83), Steaua a reînceput să conteze în prim planul divizionar, palmaresul este echili­brat, cu o uşoară, dar sistematică        aplecare spre Steaua.

Fără pretenţia de exactitate absolută (n-am deloc de gând sa sap după vechile evidenţe), un scurt apel la memorie dă, pentru ultimii 20 de ani ai palmaresului, ceva de ordinul a 12 victorii Stea­ua, şapte Dinamo şi 20 de egaluri în condiţiile în care returul mai e de disputat.

A doua observaţie ţine de inter­pretarea unor date istorice, chiar în globalitatea lor. Palmaresul în Campionat prezintă zece victorii dinamoviste în plus din 91 de meciuri, deci o diferenţă “absolut relativă” de circa 11%, în timp ce, în a doua competiţie naţională, superioritatea Stelei în Cupă e mult mai semnificativă, anume un număr dublu de finale câştigate, fără a mai socoti întâlnirile în faze mai timpurii ale Cupei, mai puţine, ce-i drept, dar în mai mare măsură favorabile Stelei, şi care ar trebui numărate într-un palmares istoriceşte complet. Cu toate-n tot, sub rezerva veridicităţii cifrelor citate de onorabilul preopinent, s-a ajunge undeva, în jurul a 110 întâlniri oficiale interne, cu vreo două victorii dinamoviste în plus, astfel întregul palmares absorbind unica perioadă (’68-’75) de relativă rupere a echilibrului. Ca să nu mai amintim că tocmai în acea perioadă de rupere de echilibru este plasată prima serie de trei finale de Cupă consecutive (’67-’71) câştigate de Steaua, pentru care mulţi suporteri dinamovişti îmi mărturiseau că ar fi dat toate victoriile în plus din Campionat şi câteva titluri pe deasupra.

Dar diferenţa reală şi semnifica­tivă de performanţă se face la nivel internaţional. Nu e vorba doar de o Cupă a Campionilor, ci de prezenţa, cel puţin în semifinale, în trei ediţii din patru consecutive, dintre care două finale, şi mai ales de prezenţa sistematică, după ’90, cel puţin în turul doi, în fiecare dintre cele cinci ediţii, cu o ieşire în primăvara Cupei Cupelor în ’93, faţă de performanţele de o surprinzătoare modestie ale dinamoviştilor. Are şi Dinamo două semifinale europene, în ’84 şi ’90, ultima parcă anume progra­mată de sorţi cu acelaşi Anderlecht căruia Ţopescu îi asigura respectul nostru cu litere de foc pe tabela din Ghencea, acum nouă ani, ca dife­renţa de performanţă să fie clară.

Despre Hagi şi antrenorul pe care îl iubeşte el mai mult trebuie întrebat Hagi însuşi, ipotezele noastre subiective neavând nici o relevanţă. Cel puţin tot atâta plau­zibilitate ca ipoteza onorabilului dinamovist ar avea şi contraipoteza că, plecând înapoi în Spania, Hagi a recunoscut implicit că venirea la Brescia a fost o greşeală. Obiectiv, potenţialul managerial al lui Dinamo e de felicitat pentru valorificarea competitivă a sistemului său de relaţii, plasând jucătorii în poziţii favorizante.

Îmi e greu să admit că un fotbal­ist de talia lui Rotariu, cu o valoare intrinsecă mult peste un întreg pluton de mijlocaşi dinamovişti, altfel onorabili, s-a ratat din prostia lui şi din lipsa de prevedere a clubului său.

Ştiţi care rămâne, în ultimă şi simbolică esenţă, diferenţa dintre Steaua şi Dinamo? A exprimat-o, cu ani în urmă, un mare fotbalist dinamovist, într-un interviu acor­dat nu mai puţin marelui loan Chirilă, a cărui aplecare spre Dinamo e de mult de largă notori­etate.

Spunea acolo Dumitrache: “Sin­gurul fotbalist român care mi-a spus mie ceva a fost Marcel Răducanu”. “Şi despre Cămătaru ce zici?”, l-a îmboldit Cronicarul.     “N-a fost niciodată de pe uliţa mea…”

Şi eu mi-aş fi dorit o finală imaginară, tot în maniera lui Chirilă (l-ai citit in extenso, sti­mate dinamovist?), în care Apolzan să-l marcheze pe Ene I (zis Porcu’ în chiar tribuna dinamovistă) şi să intre la pauză Belo în locul lui Apolzan şi să nu se vadă, să intre Cami şi să se vadă, în care generalul Puiu lordănescu să-i mai dea şorţ procurorului (colo­nelului?) Dinu şi Florică Voinea să-l facă pe Nelu Nunweiller cu aceleaşi mişcări feline cu care Piţurcă îl făcea pe Rednic sau cine-o fi fost şi în care, spre armo­nizarea suporterilor, să nu conteze scorul, să curgă, vorba lui Szepessi, să cânte muzica şi tot românu’ să se bucure că am avut, avem şi vom avea talente care omoară măcelarii din tribună şi cărora nu le pasă, când sunt afară, dacă erau de la Steaua sau de la Dinamo. Să auzim numai de bine.

Regret că m-am întins atât, îmi e mai mult decât clar că nu puteţi publica textul in extenso, dar vă rog din suflet de cititor consecvent (suntem sub 1% dintre bucureşteni şi mult mai putini pe ţară) ca, în cazul în care vă veţi hotărî să vă ţineţi de cuvânt, să alegeţi acele părţi din text care-i păstrează ideea şi tonul, fără ca prin asta să doresc să vă jignesc câtuşi de puţin.

 

Nota bene: Am păstrat, cum păstrase şi Cotidianul, finalul textului, care, prin publicare integrală, mă plasase oarecum într-o poziţie falsă.