CÂTE CEVA DESPRE GAZELE DE ŞIST

Am recitit romanul lui Damian Stănoiu, Necazurile părintelui Ghedeon, la suficient timp după ce lozincile noi muncim, nu gândim şi nu ne vindem ţara căzuseră în desuetudine, dar şi cu destulă vreme înainte de haloimîsul de acum. Astfel că perspectiva în ambele sensuri temporale, conjugată cu rezistenţa tăranilor la corectarea calendarului, funcţionează semnificativ pe ambele planuri. Bietul călugăr era încastrat între 3 stânci: Decizia, altfel întârziată cu 343 de ani, a bisericii naţionale, oarecum forţată de stat, de a opera şi pe meleaguri mioritice respectiva corectură, pe de o parte. Decizie coborând treptele ierarhice, de la Sfântul Sinod până-n satul din Bărăgan. Neîncrederea funciară a sătenilor, nu atât lipsiţi de educaţie cât prea mult minţiţi, pe termen lung, de toate autorităţile, pe de alta. Şi, nu în ultimul rând, propria ignoranţă în aproape tot ce depăşea orizontul canonului şi Vieţile sfinţilor. Nu insistăm asupra savorii paginilor, reţinem doar replica emblematică: banii nemţilor, părinţele! Replică ce rezonează cu maşinile de fabricat dolari falşi găsite, chipurile, de minerii la fel de ignari, care nu mai văzuseră un copiator Xerox, pe 13 iunie 90. Dar mai ales cu acuza, lansată interogativ-retoric de la cel mai înalt nivel instituţional, către presupusul adversar: Câţi bani ai luat de la RMGG? Se-nvârte roata, peste epoci… Desigur că similitudinea semnificativă a expresiior trece peste diferenţe de detaliu ale situaţiilor. Ceea ce contează e repetabilitatea lor…

Nu ne vom ramifica abordând şi subiectul Roşia Montană. Poate vom reveni la o perspectivă comună, într-o urmare, poate nu. S-ar închide un cerc, dar depinde de reacţia la cele de faţă. Cât despre aşa numitele gaze de şist, să începem prin a vedea ce sunt ele? Sunt hidrocarburi gazoase. Metan în procent foarte mare. Dar nu în pungi, cum sunt zăcămintele în exploatare, ci captive în rocă. Pentru a fi aduse la suprafaţă, e nevoie de o tehnologie deosebită de cea bazată pe sonde ce înţeapă pereţii pungii gazoase, iar presiunea rocii aruncă gazele la suprafaţă. Această tehnologie presupune sondare verticală, până la adâncimea de 4-5 mii de metri, până la perforarea stratului conţinător, apoi continuarea sondării orizontal, pe o lungime de 1000 – 1500 m.

Tubulatura celor două segmente de sondă se etanşeizează pe toată lungimea, cu perforarea din loc în loc a celei orizontale, pentru admisia gazelor eliberate în urma creşterii presiunii în rocă. Prin pomparea unei cantităţi de apă cu nisip, la care se adaugă 4-5 procente de aditivi. Presiunea fluidului provoacă o serie de microfracturi în roca conţinătoare de hidorcarburi gazoase. De unde termenul fracturare hidraulică.

Să observăm că partea verticală a sondei străpunge stratul freatic. A cărui adâncime se situează în general între 20 şi 140 m. De fapt în procent majoritar între 30 şi 100 m. De aceea se etanşează tubulatura sondei. Pentru a proteja stratul freatic de contaminare cu gaze, în drumul acestora prin tubulatură, către suprafaţă, unde sunt colectate.

Care e rostul sondei orizontale: unul optimal. O singură instalaţie de suprafaţă ar colecta hidrocarburile pe lungimea pe care ar fi fost de instalat mai multe. Suprafaţă mai puţin afectată, economie de material, energie şi potenţial productiv (al înstalaţiilor). Se pune, însă, întrebarea logică de ce o singură sondă verticală nu lansează mai multe sonde orizontale, care să acopere o arie discoidală cu raza egală cu lungimea unei singure sonde orizontale. Nu avem un răspuns. Poate că nu e, tehnic, posibil. Oricum o anume optimizare e evidentă. Cel puţin liniar.

Problema exploatării acestei resurse energetice e controversată. A o relativiza, însă, à outrance, e nu doar contraproductiv, ci, mai ales, nu foarte responsabil. Pentru a se înţelege, să pornim de la manifestaţiile publice din România. Împotriva începutului lucrărilor de explorare. Care ar dura 4-5 ani. După care abia s-ar pune, în funcţie de rezultatele explorării, problema exploatării economice. Ce constatăm? Mai multe lucruri: vehemenţa unor oameni lipsiţi de pregătire în materie, care repetă vizibil fraze care n-au cum să facă parte din limbajul lor curent, nici din cunoştinţele lor. Artificialitatea situaţiei iese şi mai mult în evidenţă, dacă o comparăm cu perioada primelor exploatări petroliere din ţara noastră, cu mai bine de un secol în urmă, când un străbunic al companiei americane acum subiect al contestrării prelua terenuri de la ţărani. Acuma sigur că nimeni nu-şi închipuie că ţăranii se înghesuiau la coadă, să-şi înstrăineze gospodăriile, dar, în ciuda rezistenţei naturale, efect al inerţiei ancestrale, procesul de constituire a câmpurilor petroliere decursese fără mari hopuri şi icnete. La fel de sigur e că mediatizarea, preactic nulă în epocă, explică întrucâtva, doar parţial, diferenţa de reacţie publică la nivelul populaţiei rurale afectate. Şi tot sigur e că şi atunci exista concurenţă între investitori. Ceea ce lipsea, însă, atunci şi e prezentă acum e ciocnirea de interese geopolitice. Un observator neutru nu are cum să nu-şi pună întrebarea elementară, cui prodest, văzând nu numai vehemenţa manifestaţiilor împotriva deschiderii explorării, ci şi transparenta organizare, coordonare, care exclude orice spontaneitate. Iarăşi aspectul organizării quasiprofesioniste ne duce cu gândul la celălalt subiect de contestare publică, proiectul minier din Apuseni, dar rămânem consecvenţi tratării separate. Iar răspunsul la întebare e la îndemână. Cine şi ce ar pierde prin dezvoltarea acestei resurse energetice? Nu numai în România. Gigantul concern Gazprom. Dar acesta e o corporaţie etatistă. Gazprom înseamnă, deci, Federaţia Rusă. Care ar pierde, în timp, progresiv, o parte, mică dar simbolică, a potenţialului de şantaj energetic. O spune public deţinătorul celei mai înalte funcţii în stat. Nu discutăm aici şi acum măsura legitimităţii deţinerii funcţiei. Că acesta nu spune public nimic fără intenţii ascunse, cu o consecvenţă demnă de cea mai bună cauză şi care să nu fie contrazis, într-un timp mai scurt sau mai lung, de o afirmaţie publică ulterioară, asta iarăşi ar putea fi tema altui text, aşa că nu insistăm mai mult decât pentru a sublinia evidenţa acestei ciocniri de interese.

Istoria implicării serviciilor secrete ruseşti în evenimente cel puţin importante din România, poate şi în alte ţări, dar pe noi ne interesează ţara noastră, istoria asta e lungă de mai bine de un secol. Indiferent de regimul politic imperial. 1907, 1918 (tentativa eşuată de asasinat asupra regelui Ferdinand, ordonată de Lenin), 1924 (“răscoala” de la Tatar Bunar), ciudăţenia evenimentelor din decembrie 89. Ce le-ar împiedica să se implice şi în cazul unor interese strategice majore? Sa fim bine înţeleşi. Pe de o parte nu se poate merge dincolo de raţionamentul logic în materie. Dacă am fi în ipostaza serviciilor româneşti am fi la curent şi am tăcea chitic. Ca simplu cetăţean putem vorbi mai puţin decât deloc. Dar putem raţiona cu voce tare, dacă nu facem decât să repetăm raţionamentul făcut public de la cel mai înalt nivel instituţional. Pe de alta, ar fi o eroare grosonală să ne imaginăm o implicare virtuală (sic) a oricui la modul linear, mecanic. Profesionalismul respectivelor servicii îl socotim a fi printre cele mai înalte din lume, dacă nu cumva cel mai performant. Aşadar metodele operaţionale trebuie, logic, să fie ultrasofisticate, deci extrem de dificil de sesizat. Nu avem decât raţionamentul logic. Dar acesta, de unul singur, are o forţă argumentativă autosuficientă.

Dar, oare, tocmai conştientizând gradul de sofisticare al posibilei campanii de descurajare, de formare şi consolidare a unei atitudini publice de respingere a politicii de exploatare a acestei resurse energetice secundare, n-ar fi logic să citim relatări chipurile autentice, ale unor experienţe date ca punctuale, mai ales în USA, care ar dovedi efecte negative asupra mediului, prin optica posibileleor artefacte montate şi lansate de aceste servicii? După linia de operaţii satirizată pe la începutul anilor 90, de Divertis – cooperarea zvoneri – răspândaci. Pe ce ne bazăm? Căci nu putem evita, în orice demers serios, celebra întrebare a lui Marin Preda. Cu vocea personajelor sale. Simplu. Pe net circulă mai multe asemenea relatări, care semnalează mai ales contaminarea apei cu hidrocarburi. Care apă? Gradul de dezvoltare rurală în Europa, cu atât mai mult în subcontinentul nordamerican a depăşit demult nivelul fântânilor în curte. Sigur că apa de la robinet provine, într-un anume procent inerent, din pânzele freatice locale. Dar am văzut că tehnologia prevede protecţia contaminării pânzei freatice. Posibilă oricum exclusiv la trecerea gazelor colectate din stratul aflat la 4-5 km adâncime prin zona de câteva zeci de metri adâncime a pânzei freatice. Dar să admitem că o tehnologie se poate implementa cu o doză de erori. Respectiv că etanşarea tubulaturii verticale pe întreaga ei lungime, nu doar pe ultimii 150 m ar avea un procent rezonabil de fisuri. Accidente ca cele descrise în relatările care abundă pe net nu sunt imposibile. Sunt doar cu mare probabilitate mult mai puţin frecvente decât relatările. Pe de altă parte, la aceste relatări sare în ochi schematismul stilistic. Pentru un ochi cât de cât exersat în lectură şi imun la psihoza indusă, artificialitatea relatărilor e foarte probabilă. Iar când raţionamentul logic identifică şi un centru de interes în răspândirea unor astfel de relatări, probabilitatea artefactului creşte semnificativ.

Dar informaţia semipublică cea mai semnificativă pentru conturarea tabloului e o declararaţie a dlui Vladimir Putin, a cărui poziţie la vârful Federaţiei Ruse, într-o rocadă perpetuă de funcţii, e arhicunoscută. Declaraţie făcută nu în biroul personal, nici la congresul istoricilor*, ci în faţa Dumei de Stat. Parlamentul. Cadrul institutional suprem al puterii de stat. Gazele de şist sunt cea mai mare provocare pusă în faţa Rusiei în prezent şi viitorul imediat. Nu discutăm raţiunea politică a recunoaşterii unei realităţi evidente, dar subliniem semnificaţia politică a acestei recunoaşteri. E, în optica proprie, pe de o parte o recunoaştere implicită a măsurilor de protejare a intereselor geostrategice ale unei ţări obsedate de recuperarea poziţiei de foarte mare putere globală, prin orice mijloace. Inclusiv propaganda subtilă, aproape subliminală şi dirijarea, mai mult sau mai puţin discretă, a opiniei publice. Pe de alta un semnal de activizare la maximum a întregului cortegiu de măsuri aferente politicii de şantaj energetic.

Că ţări precum Franţa decid, la nivel legislativ, blocarea valorificării resursei energetice în discuţie, nu are de ce să mire. Pe de o parte o hartă publică a estimării globale a resurselor potenţiale de hidrocarburi captive ar arăta o relativă sărăcie a subsolului francez de mare adâncime. Pe de alta politica energetică franceză rămâne, har cerului, consecventă pe termen lung primatului energeticii nucleare (care oferea, cu 40 de ani în urmă, cel puţin 25% din producţia energetică a Franţei, iar până acum procentul a crescut semnificativ). Dar nu în ultimul rând ar mai fi un factor. Nu ne putem reţine a face o paralelă între politica franceză retrogradă în materie de utilizarea OMG. În timp ce peste ¾ din bicontinentul american ocupă un procent masiv din topul global al utilizării respectivei reurse tehnologice. 4 ţări din primele 5 reprezintă această fracţie: USA, Brazilia, Canada şi Argentina. Locul 2 aparţinând Chinei. Desigur, întreaga Uniune Europeană are aceeaşi politică retrogradă, dar contribuţia Franţei la constituirea acestei politici e de primă importanţă. Nu insistăm, am scris despre OMG.

Onestitatea intelectuală ne cere să trecem în revistă cu obiectivitate argumentele de fond împotriva tehnologiei extractive bazate pe fraturarea hidraulică. Primul ar fi opinia, care circulă în mediul public, că resursele globale ar fi mult supraevaluate. E posibil. Dar cât e de probabil? Nu avem date care să ne permită o poziţie definită şi ar fi o eroare majoră să ne pronunţăm. Dar şi în privinţa asta ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu cea a semnalării posibilelor implicări interesate în iniţierea şi susţinerea demonstraţiilor publice: ne putem limita la raţionamentul logic. Care să fie interesul celor care deja exploatează pe scară largă resursa energetică secundară, de a supraevalua resursele potenţiale globale? Dacă ştirea conform căreia factura energetică a USA ar fi scăzut cu 25% ca efect al extinderii exploatării ar fi veridică, atunci interesul USA ar fi tocmai de a-şi păstra o poziţie de lider în materie. Sigur, n-ar fi fără sens să exagereze evaluarea resurselor în zone unde firmele americane (între care strănepoata Standard Oil, cea care iniţiase exploatarea petrolului în România) ar avea acces, pe baza avansului tehnologic. Numai că harta publicată a acestor resurse da un rezultat cel puţin interesant: cele mai mari resurse potenţiale sunt tocmai pe teritoriul Federaţiei Ruse! O uriaşă zonă secţionată inegal de munţii Urali, cu majoritatea în vestul Siberiei. Unde e practic exclus ca firmele americane, deţinătoare a tehnologiei, să pătrundă în viitorul previzibil. O uriaşă manipulare la adresa Rusiei, rivalul geopolitic tradiţional al USA? Nu imposibil, doar greu de imaginat logic. Ei şi tocmai această evaluare ne face să citim în cheie interesantă declaraţia dlui Putin. Care ar putea căpăta un al treilea sens: să descurajăm exploatarea noii resurse în aria pe care o putem controla, respectiv Europa, cel puţin până ce vom fi capabili, pe fondul dezvoltării, să ne exploatăm singuri propriile resurse. Dacă am reuşi asta (cea mai mare provocare), atunci poziţia dominată pe piaţa energiei ar fi inexpugnabilă pe termen nedefinit. Cum sună? IMO sună logic. Dar tocmai această logică e un argument puternic, desigur tot în plan logic, împotriva ipotezei că resursele globale în hidrocarburi captive ar fi supraevaluate deliberat.

Al doilea argument împotriva implementării tehnologiei ne pare mai plauzibil. Anume secătuirea relativ rapidă a zăcămintelor exploatabile. Unul din motivele pentru care am început prin a schiţa, în termeni cât mai accesibili, tehnologia e tocmai pentru a admite că secătuirea zăcămintelor ar putea fi rapidă. O rocă conţinătoare de hidrocarburi captive odată destabilizată, s-ar descărca rapid de acest conţinut. Dar, atenţie! Asta e valabil numai pentru un situs dat. Local! Dacă gazele s-ar epuiza, cum afirmă contestatarii tehnologiei, într-un an-doi, nimic n-ar avea de ce să împiedice dezinstalarea sondelor, oricum prin definiţie mai puţine decât în exploatarea clasică, fie gaze de pungă, fie ţiţei, reecolgizarea microzonei date şi mutarea câmpului în altă zonă. Deocamdată nu s-ar fi ajuns aici, e nevoie de informaţie mai substantială. Dar dacă soluţia schiţată mai sus e lesne imaginabilă la nivelul unui individ neinformat, sau cu informaţie săracă (de fapt la fel de săracă precum a masei de contestatari), dotat exclusiv cu capacitate de analiză logică, atunci specialiştii şi decidenţii interesaţi ştiu asta demult. Alt raţionament plauzibil şi ăsta. Deci argumentul epuizabilităţii rapide a resurselor, plauzibil fizic, cade la nivel practic.

Derularea raţionamentelor de mai sus nu trebuie, în nici un caz, interpetată ca afirmarea unei poziţii personale peremptorii în favoarea continuării politicii statale în materie. Nu avem nici un motiv să renunţăm la poziţia funciermente neutrală. Conştienţi de irelevanţa concretă a acestei poziţii. Tot ce ne-am propus e un succinct examen logic al argumentelor împotrivă. Care ne par, în concluzie, simultan interesate şi prea puţin consistente. Nici măcar n-am extins analiza asupra argumentelor pentru. O vom face sau nu, ulterior, în funcţie mai ales de reacţia la cele de mai sus. Sau poate vom considera că demersul de faţă ar rămâne şchiop fără o trecere, oricât de sumară, în revistă, a argumentelor decidenţilor politici locali. Pentru a circumscrie sfera globală a fenomenului interesului prioritar pentru… interesul României. Privit, acesta din urmă, din perspectivă cât mai obiectivă ne permit… resursele. În primul rând cele logice.

 

Nota bene:

*Congres convocat de însuşi noul ţar pseudodemocratic, la care a afirmat peremptoriu, apăsat, cu sens lipsit de orice echivoc, de indicaţie de sus, că tinereul rus nu trebuie învăţat că Stalin a fost un criminal, ci un mare erou al Rusiei.